„Bineînțeles, toată lumea din Paris știa că ieșisem la cumpărături și, bănuiesc că din cauza războiului, erau mai nerăbdători ca oricând să vândă tablouri. Eram vânată fără milă. Telefonul meu suna toată ziua și oamenii îmi aduceau tablouri chiar și la pat, dimineața, înainte să mă trezesc.”
De-abia acum Peggy devine un colecționar de artă cu acte în regulă, când își propune, după 1940, să deschidă un muzeu în Paris și să achiziționeze câte un tablou pe zi. Găsește la un negustor ambulant trei tablouri de Max Ernst, printre care Sărutul, tablou care mai târziu a fost expus în Muzeul de Artă Modernă, considerat o capodoperă a secolului XX, și le cumpără imediat.
Pe lângă faptul că aprecia arta suprarealistă a lui Max Ernst, Peggy a fost îndrăgostită nebunește de el și a făcut tot posibilul să-l salveze din Europa pentru că, neavând cetățenie franceză, la început a fost închis de francezi, fiindcă era german, iar mai târziu de germani, fiindcă era dușman declarat. Când l-a dus în New York, unde Peggy nu se mai întorsese de paisprezece ani, Max a fost arestat pe motiv că era german, iar ea l-a urmat peste tot, chiar dacă știa că, după cum spusese și Ernst, era o fată pierdută. Dar nu a interesat-o, așa că s-au căsătorit.
Ca și cum ar fi avut un talent să zugrăvească dinainte viitorul, tablourile lui Max făcute între perioadele petrecute în lagărele de concentrare sau chiar în timp ce era acolo au reprezentat o fază cu totul nouă a operei lui, fiindcă semănau cu deșertul din Arizona și mlaștinile din Louisiana pe care aveau să le viziteze împreună. Deși erau împreună, Max o picta doar pe Leonora, fosta lui soție, în toate decorurile pe care și le imagina. Asta până într-o zi când Peggy a intrat în atelierul lui și a văzut un tablou care înfățișa o siluetă stranie, cu un cap de cal, capul lui Max, iar în fața acestei făpturi era un portret al ei, primul portret, cu mâinile între picioare și chipul ei de la vârsta de opt ani, așa cum Max nu o văzuse niciodată. Neștiind exact de ce Peggy a izbucnit în lacrimi, Max i-a dăruit tabloul, pe care l-au numit Căsătoria mistică. Apoi, după ceva timp, reface această pictură pe o pânză mai mare și schimbă capul acelei fetițe de opt ani cu capul unui monstru groaznic, tablou pe care îl numește Anti-Papa.
Pentru a-și întregi colecția, Peggy își întoarce atenția și spre sculptură, iar primul la care se gândește este chiar Brâncuși. Înainte ca vânzarea propriu-zisă să se producă efectiv, Peggy încearcă luni întregi să se apropie de el, fiindcă, deși se cunoșteau de șaisprezece ani, prețul operelor lui rămânea același indiferent de circumstanțe: monstruos. Așadar, deși erau prieteni, Brâncuși i-a cerut patru mii de dolari pe Pasărea în spațiu și s-au certat groaznic. Dar același negociator dur o alinta Peghița și o ducea în lungi călătorii. Brâncuși, care gătea pentru ea în același cuptor în care își încălzea instrumentele și topea bronzul, era un bărbat micuț, cu barbă și o privire pătrunzătoare, pe jumătate un țăran isteț, pe jumătate zeu adevărat, după cum îl numea Peggy. Demonstrativ din fire, un om al extremelor, Brâncuși mergea în cele mai elegante restaurante și hoteluri din Paris, comanda tot ce era mai scump, dar se îmbrăca întotdeauna ca un țăran. Deși o iubea foarte mult, nu a reușit să obțină nimic de la el și, cu toate că nici ideea căsătoriei nu-i era idiferentă, pentru a-i moșteni sculpturile, în cele din urmă Peggy și-a dat seama că el ar fi preferat să vândă totul și să ascundă banii în saboții lui de lemn.
Întâmplarea a făcut să cumpere, totuși, o pasăre mult mai veche, prima lui pasăre, Măiastra, care data din 1912. Luată de la sora lui Paul Poiret cu doar o mie de dolari, aceasta, deși era minunată, o operă de artă, Peggy tânjea în continuare după Pasărea în spațiu, pe care reușește să pună mâna ceva mai târziu, negociind prețul în franci și economisind astfel o mie de dolari.
,,Brâncuși șlefuia toate sculpturile de mână. Cred că de asta erau atât de frumoase. Această Pasăre în spațiu avea să-i dea de lucru timp de mai multe săptămâni. La momentul la care a terminat-o, nemții erau lângă Paris, iar eu m-am dus și am adus-o cu mica mea mașină, ca s-o împachetez și s-o expediez la timp. Pe fața lui Brâncuși curgeau lacrimile. Am fost sincer mișcată. N-am aflat niciodată de ce era atât de tulburat, dar am presupus că era din cauză că se despărțea de pasărea lui preferată.”
Apoi, fiindcă aprecia nespus arta suprarealistă, o artă capricioasă, găsește într-o galerie de artă oarecare un mulaj de ghips destul de afectat de-ale lui Giacometti și-l imploră să-l toarne în bronz pentu ea. Acesta îi propune o altă ofertă și, promițându-i ceva mult mai bun, revine într-o dimineață pe terasa ei cu un animal medieval foarte straniu. Deși prefera prima sculptură în bronz, acea Femeie cu capul tăiat, Peggy acceptă fiindcă, neașteptându-se să mai aibă vreun interes pentru operele lui anterioare, Giacometti părea extrem de animat, asta mai ales după ce a renunțat la abstracțiuni și a început să sculpteze mici capete grecești, pe care le purta în buzunar.
Așadar, de-a lungul timpului, Peggy a strâns o mică comoară artistică, lucrări de Klee, Picabia, Braque, Max Ernst, Dalì, Magritte, Brauner, iar dintre sculpturi, Brâncuși, Lipchitz sau Giacometti, dar, cu toate acestea, atunci când nemții s-au apropiat de Paris și cel mai înțelept lucru ar fi fost să ducă lucrările la adăpost, ele au fost refuzate de Luvru pe motiv că erau prea slabe. După ce își duce colecția la adăpost, în hambarul unei prietene, Parisul cade și Peggy pleacă la Grenoble cu trei zile înainte de venirea nemților, alături de alte două milioane de oameni, care înaintau cu mașina cam doi sau trei kilometri pe oră, pe patru șiruri. Ajunsă acolo este sfătuită să plece și să-și trimită și colecția în New York, căci, evreică fiind, exista pericolul să fie băgată într-un lagăr de concentrare. René le Fevre Foinet, cel care se ocupase de transport pentru ea de la Paris la Londra, îi spune că îi poate expedia colecția în America drept obicte casnice, cu condiția de a trimite și niște bunuri personale odată cu ea, cum ar fi micuța mașină Talbot, dar, ca să intre în posesia ei, Peggy a trebuit să se plimbe pe la toate service-urile auto din Grenoble, fiindcă uitase în care anume o lăsase.
Și când în sfârșit toate acestea se rezolvă, Peggy începe cu adevărat să expună și pentru amenajarea noului ei muzeu îl angajează pe Frederik Kiesler, unul dintre cei mai moderni arhitecți ai secolului XX, care a reușit să creeze o galerie foarte teatrală și extrem de originală. Galeria, denumită Arta acestui secol, a susținut cu succes trei expoziții remarcabile, bine primite de critică, și astfel a devenit un centru de interes al tuturor activităților avangardei. După primul salon de primăvară, Peggy și-a dat seama că Pollok era categoric cel mai bun pictor, la acea vreme tâmplar la muzeul unchiului ei. Din 1943 și până în 1947, când părăsește America, Peggy i se dedică în totalitate lui și semnează un contract cu el pe un an, în care se obligă să-i dea o sută cincizeci de dolari pe lună și o lichidare la finalul anului dacă vinde două mii șapte sute de dolari. Dacă pierdea, urma să primească în schimb tablourile.
Ajungând să nu mai facă față cheltuielilor, Peggy vinde tot mobilierul și investițiile fantastice ale lui Kiesler, câteva tablouri și se stabilește în Veneția. Acolo, în restaurantul Angelo, unde artiștii, în schimbul lucrărilor lor, mâncau pe gratis, îl întâlnește pe Vedova, un pictor abstract, și pe Santomaso, un tip extrem de versat în istoria venețiană, prin intermediul căruia a fost invitată să-și expună întreaga colecție la a XXIV-a Bienală din Veneția. Văzând numele Guggenheim lângă numele Marii Britanii, Franței, Danemarcei sau României, Peggy s-a simțit de parcă ar fi fost o nouă țară europeană. Însă, deși a fost un succes, la finalul Bienalei Italia nu a vrut să păstreze picturile. Muzeul din Torino le acceptă într-un final, dar, cu o zi înaintea plecării, se răzgândesc. Ajung la Florența și de acolo înapoi în Veneția, la muzeul modern Ca’Pesaro, după care, în 1949, găsește un palat neterminat de pe Grand Canal, construit tot în piatră albă și acoperit de viță-de-vie.
În acel palazzo va locui și ea și, pe lângă faptul că și-a transformat servitoarele în curatoare, îi învață și pe gondolieri să fie experți în expunerea tablourilor. Abia după doisprezece ani revine în New York, unde rămâne șocată de faptul că întreaga mișcare artistică s-a transformat într-o imensă întreprindere de afaceri. Mulți cumpără tablouri din snobism, iar pictorii nu vând mai mult de câteva lucrări pe an, deoarece ei sunt cei impozitați acum. Oamenii cumpără doar ce e mai scump, neavând încredere în nimic altceva. Dar Peggy a fost oglinda artei de secol XX, alături de mari creatori precum Picasso, Matisse, Klee, Ernst, Brâncuși, Giacometti, Braque, Pollock, care pare că au produs deja destul, dar niciodată suficient.
,,Din când în când un câmp trebuie lăsat necultivat. Astăzi este vremea colecționării, nu a creației.”
Print