Limba română e cea mai frumoasă. Ţara asta e minunată, iar iubirea e singurul lucru care contează. Oamenii mai sunt încă frumoşi, ochii lor spun poveşti cu final fericit, iar cerul, oricât de greu ne-ar apăsa, tot albastru rămâne în spatele norilor. Avem nevoie să ne amintim din când în când că există motive pentru un zâmbet sincer, o lacrimă caldă şi speranţă cât pentru a mai trăi o viaţă şi încă o zi. Tudor Gheorghe este artistul care nu ne dă voie să uităm că în lumea noastră mică şi din ce în ce mai înrăită există lumină şi bunătate. Asculţi pierdut cu un surâs blând versurile lui Mircea Micu şi Grigore Vieru, ochii îţi joacă vii şi curăţaţi de încruntări, aplauzi cu palmele şi sufletul totodată şi pleci acasă cu un dram mai om.
„Pelerini în ţara nimănui” este un concert cu versuri frumoase şi muzică duioasă. În interpretarea lui Tudor Gheorghe şi sub bagheta lui Marius Hristescu vorbele tandre despre iubire lovesc precis, greu şi definitiv în poarta ferecată şi ruginită a inimilor bine camuflate. Ne-am obişnuit să ne antrenăm egoismul şi să câştigăm din zi în zi dreptul la auto-distrugere prin uniformizare şi maculare intelectual-sufletească. Ne temem de sinceritate şi tot probăm măştile care ne arată cât mai “perfecţi” în ochii celor pe care trebuie să îi convingem de utilitatea noastră. Nu mai e timp pentru ca doi oameni să se privească în ochi. Nu mai avem curaj să ne privim noi înşine în ochi. Spectacolele lui Tudor Gheorghe fac asta pentru noi – ascultându-l te întâlneşti cu tine şi cu ceilalţi. Îţi dai voie să simţi poezia pe care altfel nu o mai citeşti. Descoperi în cântecele sale versuri care altfel îţi par prea desuete şi prea anacronice pentru a-ţi pierde vremea cu ele.
Câţi dintre noi mai au astăzi ochi, suflet şi timp pentru a crede că “(…) nu există moarte, că morţii sunt numai un fel de fluturi adormiţi de muzici, închişi în bile de oţel” aşa cum scrie Mircea Micu? Cine şi-ar chema iubita “Iar tu să vii din ploaie, cu părul lung şi ud, ca eu din plete-ţi stropii cum pică să-i aud”, ca în “Blestemul” lui Grigore Vieru? Romanticii pe cât de incurabili, pe atât de rari şi stingheri au devenit. Am uitat cum să ne emoţionăm. În teatru sau film căutăm distracţia, adrenalina, subtilităţile mesajului, imaginile incitante şi trecem uşor peste poveştile care vin de la suflet la suflet. E prea mult, domnule! Ce atâta dramă!
Muzica este un bun conductor de emoţie. Un pian, câteva viori, un violoncel, un contrabas, o chitară, două clarinete, trei voci line, poate un trianglu şi straturile de zgură depuse pe simţurile noastre se topesc încetul cu încetul până când suntem dispuşi să ne emoţionăm. Ne e ruşine să plângem. Suntem greu de impresionat, iar permeabilitatea noastră la sentimente a scăzut. Ce atâta poezie, când avem atâtea probleme stringente, grave şi serioase. Dar poate că tocmai refuzul categoric de a fi ceea ce suntem de fapt, oameni din carne şi oase, este cauza stresului exagerat, a depresiilor devenite sport naţional şi crizelor de tot felul. Odată ce uităm să iubim, în definitiv, cu fiecare uşă în spatele căreia ne ascundem, devenim, poate, mai aplicaţi şi mai puţin predispuşi la suferinţă. Dar şi mai singuri totodată. Ne micim în ignoranţa noastră, iar bucuria sterilă de a mai adăuga o izbândă materială obţinută cu încă o renunţare la tine însuţi şi o răutate gratuită se regăseşte doar în cifrele de pe hârtia extrasului tău de cont. Bucuriile zilelor noastre au prea puţine în comun cu fericirea. Avem nevoie de lacrimi şi zâmbete, mai mult decât niciodată.
Melodiile curg în ritm de vals, tango, doină, iubirea pentru o ea oarecare se transformă în iubirea pentru ea, mama, iar la final, emoţionat şi măcar puţin fericit, realizezi că în ora care a trecut ţi-a venit în minte imaginea fiecărui om care înseamnă ceva pentru tine. Chipuri uitate, cei pe care nu ai mai avut timp să îi iubeşti, pe care i-ai uitat şi abandonat undeva în aşteptare în sufletul tău. Tudor Gheorghe, ca un medic dedicat, ne administrează doza optimă de leac pentru uitare. Suferim cu toţii de amnezie selectivă şi e bine ca, din când în când, să ne luăm tratamentul pentru iubire.
Tudor Gheorghe este unul dintre ultimii specialişti în suflete. Cu talent, meşteşug, răbdare şi intuiţie, ştie să momească omul bine ascuns în carcasa rezistentă la emoţie în care ne-am refugiat cu toţii. Iar când armura se deschide, omul, frumos şi bun precum e, îşi ia porţia de iubire care îl ţine în viaţă. Şi iar o ia de la capăt, protejat de costumul lui performant de secol XXI.
“Încă nu sorbim, ah Doamne, aer cupărat în rate. Bucuraţi-vă de viaţă, bucuraţi-vă de toate! Bucuraţi-vă!”
Print