Pentru ce vine spectatorul la teatru şi statutul de vedetă

Sălile de teatru sunt pline. Sunt puţine şi sunt pline, uneori arhipline. Sunt arhipline atunci când pe afiş figurează nume de vedete. Ce-l face pe spectatorul de teatru obişnuit să scoată bani şi să cumpere un bilet la teatru, adesea scump, atunci când e vorba despre spectacolele cu respectivele vedete, care nu sunt multe, dar sunt peste tot?

Să fim sinceri. În spaţiul teatral autohton, nici cronicile, oricât de favorabile sau de vehement nefavorabile (mai rar) ar fi ele, nici numele regizorului, oricât de premiat ar fi el, nici piesa ori autorul nu sunt cei care fac oamenii să vină la teatru. Ci actorul vedetă! Să ne minunăm, aşadar, că în plin început de sezon festivalier (că aşa e toamna în teatrul românesc, se numără festivalurile ca bobocii din proverb) a mai apărut un festival? Dedicat exclusiv lui Horaţiu Mălăele? Şi că publicul rupe uşile la intrare? Nu! N-avem cum să ne minunăm. Numele lui Horaţiu Mălăele pe afiş are lipici şi poate să umple săli întregi, oricât de scump ar fi biletul. Pentru că publicul, în marea lui majoritate (nu cel elitist, nu cel care caută „altceva”-ul) vrea exact ce-i oferă acest tip de spectacol. Şi vedetele ştiu exact ce anume vrea publicul şi apasă exact acel buton, exploatându-l cât se poate şi cât o merge…

Degeaba se întrec teatrele să creeze spectacole premiabile. Spectacolele premiate şi premiabile prea rar coincid cu cele la care dau buluc spectatorii. Şi majoritatea spectatorilor ce vor să vadă? Numă refer la aceia interesați de diverse forme ale teatrului de artă, nu aceia dispuși măcar să intre într-o seară la Godot Café, unde pot bea şi-un pahar de vin şi se pot uita şi la o poveste, nu aceia curioși să vadă o montare complicată la Unteatru sau la Act, ci la toţi acei mulţi oameni care nu merg la teatru constant, iar atunci când o fac vor să împuşte mai mulţi iepuri deodată: să vadă „o piesă bună”, cu o vedetă – şi indubitabil în categoria vedetelor intră vreo cinci-şase nume –, să se distreze puţin şi să râdă în hohote, dacă se poate, şi cam atât…

Adevărul e ăsta şi e vizibil cu ochiul liber: publicul larg este refractar la nume necunoscute şi prea puţin dispus să le acorde credit, să plătească un bilet şi e reticent la diversele experimente/ încercări (oricum, nu foarte multe) ale regizorilor. Au mare succes poveştile căldicele, spuse simplu, montate simplu şi fără artificii, şi comedia, fie ea cât de groasă. Şi e la mare căutare iluzia – iluzia de orice fel.

Ce rămâne de făcut? Mai nimic. Sau multă publicitate pe Facebook… Căci cei mai mulţi dintre artiştii din mediul independent asta fac, se promovează prin toate mediile online şi încearcă se se transforme în vedete. Iată tendinţa firească, în acest context. Deşi majoritatea actorilor tineri sau trecuţi de prima tinereţe vor declara sus şi tare că nu le place statutul de vedetă, cu toţii, inconştient, tind către el, pentru că el le aduce exact ce-şi doresc mai mult: săli arhipline. Nimic rău în asta, numai că ştacheta aşezată la un anumit nivel este cel mai important motor. Iar dacă e aşezată greşit, efortul poate fi în zadar.