„Perfect sănătos”, un thriller fals sau poveste despre o moarte la Cluj

Nu există legături reale între ceea ce se întâmplă pe piața teatrală din România și cinematografia românească din ultimii ani, iar regizorii de film, câțiva dintre ei, au spus-o în mai multe rânduri, mai mult sau mai puțin oficial, că nu prea văd teatru… Însă noul film al Ancăi Damian, „Perfect sănătos”, care va intra în cinematografe din 15 septembrie, este, poate, unul dintre cele mai teatrale filme făcute la noi în ultimii ani, în primul rând prin construcția personajelor și a relațiilor.

Anca Damian se află la al cincilea lungmetraj, iar de data asta propune o poveste cu rădăcini puternice în autobiografie – moartea tatălui – și îl distribuie în rolul principal pe fiul ei, Anghel Damian, într-un scenariu semnat de ea însăși și de Lia Bugnar, a cărei experiență de dramaturg se simte în construcția replicilor – în mare parte dialoguri extrem de simple, care lasă însă spațiu mult de extratext, atât de important în acest film și atât de interesant creat și condus prin mișcările camerei.

Filmul este un fals thriller. Asta este pista falsă din primele secvențe, când se deschide cutia de la morgă, iar tânăra interpretată de Cristina Florea îl sărută pe gură pe bărbatul mort. Și când povestea începe să se contureze – după ce minute întregi camera doar îl urmărește pe tânărul care se uită pierdut pe geamul autobuzului care-l duce la terminalul Sosiri din aeroport, apoi ia un taxi, îl ascultă fără să-l audă pe taximetristul care-și povestește drama cu nevasta care l-a părăsit și apoi coboară, uitând să plătească, undeva, pe o stradă cu case vechi din Cluj –, când în spatele tristeții lui și a aerului absent înțelegi că e vorba de o moarte, moartea tatălui, detaliile unui thriller încep să se acumuleze. Bărbatul de la morgă era tatăl lui, era judecător și a murit straniu, într-un restaurant, unde a fost găsit pe scările care duc la toaletă. Varianta oficială: atac de cord. Însă toate datele indică altceva: lovituri ciudate pe față, care nu se justifică doar prin căzătura pe scări, o femeie misterioasă care ia filmul înregistrat de camera de luat vederi a restaurantului, o soție tânără și la fel de misterioasă care lucrează într-o cazinou noaptea, un chelner care „nu vrea să aibă probleme” și un patron de restaurant care încearcă să-l mituiască, înghițind în sec și oferindu-i un mușchiuleț argentinian… Ceva nu se leagă în toate aceste informații, cu atât mai mult cu cât, exact în ziua dinaintea morții, judecătorul trecuse pe la doctorița lui care-l declarase „perfect sănătos”.

Și totuși, finalul filmului nu va duce spre o rezolvare și nici nu va fi urmărit un astfel de scenariu detectivistic decât până la un punct. Apoi, treptat, simți cum povestea se transformă și te poartă cu ea, în prim-plan trecând, de fapt, o interesant construită relație tată-fiu – o întreagă lume interioară care rămâne „nescrisă” în scenariu, dar care este cu atât mai pregnantă și care te urmărește mult timp după ce filmul s-a încheiat. Pentru că, în final, îți dai seama că tocmai această biografie ascunsă, misterioasă, a fiecăruia dintre personaje, tocmai gândurile nespuse sunt adevărata poveste. Iar acesta este în egală măsură meritul scenariului, care doar deschide piste și nu spune mai mult decât trebuie, și al imaginii care le „citește” în gânduri, lăsând timpul să se dilate, în așa fel încât tensiunea psihologică să se acumuleze până în pragul exploziei, care însă nu se produce niciodată…

Anghel Damian îl interpretează pe tânărul Andrei, fiul judecătorului mort misterios. Tăcut, închis, cu o fire total opusă tatălui a cărui moarte încearcă să o înțeleagă. Iar între cele două imagini cu chipul lui, cea cu care se deschide filmul și cea cu care se închide – el privind Bucureștiul noaptea, de undeva dintr-un balcon de unde se zărește Intercontinentalul – bărbatul pe care-l construiește el se dezvăluie vag, lăsând însă să se ghicească înăuntru un roman întreg, pe care și-l scrie fiecare. Relația cu tatăl care rămâne la Cluj și se căsătorește cu o femeie mai tânără, relația cu mama, doar vag sugerată într-o conversație la telefon, relația ratată cu fosta iubită, pe care o regăsește acum straniu pe peronul gării din Cluj, relația cu soția cea tânără a tatălui, toate se concentrează în privirea lui, în care e loc și de ură, și de iubire, și de furie, multă furie. Sunt planuri și planuri suprapuse, pe care interpretarea lui Anghel Damian le lasă deschise, le adâncește, le construiește cu subtilitate, în așa fel încât, la final, nu simți frustrarea că thrillerul nu a fost dus la capăt, ci, dimpotrivă, simți plăcerea (ușor interzisă) de a te substitui și a-i trăi cu voluptate dramele ghicite. Pentru că, într-o lume în care totul e la vedere și intimitatea e anulată, a te strecura în intimități misterioase devine un dulce privilegiu.

La fel, interpretarea atât de nuanțată a Cristinei Florea în rolul soției tinere a tatălui mort, cu tot cu irizările oedipiene de care autoarea filmului nu se ferește, deschide căi nenumărate. Iar când camera îi urmărește mâna care duce țigara la gură în întuneric, simți cum se acumulează tensiuni stranii și ghicești că forța ei de seducție stă tocmai în lumea aceea dinăuntru la care nu vei avea acces niciodată. Și o întreagă poveste de dragoste, cu toată nebunia, frumusețea și tristețea ei, între bărbatul trecut de tinerețe și ea, femeia cea tânără, care lucrează noaptea în cazinou, trăiește, din nou, în toate replicile nespuse și în micul episod erotic pe care, cu furie, i-l povestește lui Andrei, și-n scurta mărturisire total lipsită de patetism de pe peronul gării din Cluj, în timp ce o locomotivă intră cu zgomot în gară.

Lui Vlad Ivanov îi revine aici rolul din umbră, rolul judecătorului care mai trăiește doar în secvențe din amintiri, e vesel, jovial, absolut fermecător, absolut seducător. Și Vlad Ivanov nu face decât să confirme extraordinara disponibilitate de a crea tipuri umane atât de diferite de la un film la altul. Olimpia Melinte, în rolul fostei iubite, Ioana cea pierdută și care, evident, îi bântuie încă gândurile lui Andrei, aduce un aer diferit. Ea e altfel în această lume plină de mistere și tensiuni, e mai deschisă și, cumva, însăși firea ei este răspunsul la întrebarea lui Andrei: „Oare de ce n-am îmbătrânit noi doi împreună, Ioana?”.

O scenă excelentă este cea din restaurantul unde tânărul Andrei tot încearcă să găsească ceva – ceva care să-i vorbească despre tatăl lui, căruia îi caută urmele –, scena dintre el și patronul restaurantului, interpretat impecabil de Alin Florea.

Un film de artă, un film care nu-și seduce publicul din primele secvențe, „Perfect sănătos” îți oferă un lux rar în lumea noastră: plăcerea de a trăi o poveste nu pe repede înainte, așa cum suntem obișnuiți, ci încet, degustând fiecare imagine, ca pe o chiflă caldă, cu unt și granule de sare care ți se topesc încet în gură…