Performer

Fragmentul face parte din volumul „Teatru și ritual” de Jerzy Grotowski, publicat de Editura Nemira în colecția Yorick, traducerea Vasile Moga.

Performer, cu iniţială majusculă, este un om al acţiunii. Nu cineva care îl joacă pe altcineva. El este dansatorul, preotul, războinicul; el se situează în afara genurilor estetice. Ritualul înseamnă performance, o acţiune împlinită, un act. Un ritual degenerat devine spectacol. Eu nu vreau să descopăr ceva nou, ci ceva uitat. Ceva atât de vechi, încât în legătură cu el orice distincţie între genurile estetice ar fi inadecvată.

Eu sunt învăţătorul Performerului (utilizez cu bună ştiinţă numărul singular: al Performerului). Învăţător – ca în orice meşteşug – este acela prin intermediul căruia se transmite învăţătura: învăţătura trebuie s-o primeşti de la cineva, dar demersul prin care practicantul o descoperă din nou în el însuşi, prin care şi-o reaminteşte, acel demers nu poate fi decât personal. Dar la rândul său, învăţătorul, cum şi-a dobândit învăţătura? Prin iniţiere – sau prin furt. Performer este o stare a existenţei. Omul cunoaşterii: ni-l putem închipui ca pe Don Juan din romanele lui Castaneda, dacă avem gusturi romantice. Prefer să mă gândesc aici la Pierre de Combas. Sau chiar la acel Don Juan pe care-l descrie Nietzsche: un răzvrătit pentru care cunoaşterea constituie o datorie şi care şi-o va lua cu forţa. Chiar dacă alţii nu l-au anatemizat, el se simte diferit, outsider. În tradiţia hindusă se vorbeşte despre vratias (hoarde de răzvrătiţi). Vratia este cineva care s-a angajat pe drumul dobândirii cunoaşterii. Omul cunoaşterii are la dispoziţie acţiunea, doing, nu gândurile sau teoriile. Ce face adevăratul învăţător pentru practicant? Îi spune: fă cutare lucru. Practicantul se chinuie să înţeleagă, să transforme necunoscutul în cunoscut, pentru a evita acţiunea. Prin simplul fapt că vrea să înţeleagă, el se opune. Şi va înţelege, dar numai atunci când va face. El va face sau nu. Cunoaşterea este o chestiune legată de hotărârea de a trece la faptă.

ameninţare şi noroc

Când spun războinic, cineva s-ar putea gândi imediat tot la limbajul folosit de Castaneda, însă toate Scrierile Sfinte vorbesc despre războinic. El poate fi găsit în tradiţia hindusă ca şi în tradiţiile negrilor. Este cineva conştient de faptul că e muritor. Dacă trebuie să ţină piept oricărei dificultăţi, el îi va ţine piept, dar dacă nu-i nevoie să ucidă, nu va ucide. Printre indieni se spune că, între două bătălii, războinicul are inima sensibilă ca o fetiţă. Pentru a dobândi cunoaşterea, el luptă pentru că pulsul vieţii devine mai puternic şi mai articulat în momentele când se simte ameninţat, când trăieşte mai intens. Ameninţarea şi norocul merg mână în mână. Războinicul nu-şi câştigă prestigiul decât pe măsura pericolului înfruntat. În faţa provocării, impulsurile umane îşi intră în ritm. Ritualul este un moment de o mare intensitate. O intensitate provocată. Atunci viaţa devine ritm. Performerul ştie să îmbine impulsurile corporale cu cântecul. (Fluxul vieţii trebuie să se articuleze într-o formă). Martorii intră atunci într-o stare de intensă încordare întrucât, spun ei, simt prezenţa cuiva. Ei simt această prezenţă datorită Performerului care a devenit o punte între martor şi acel ceva. În acest sens Performerul este un pontifex: constructor de poduri.

Esenţa: etimologic este vorba de existenţă, de sfera sentimentelor şi a trăirilor umane. Esenţa mă înteresează pentru că nu există în ea nimic sociologic. Ea reprezintă ceea ce nu se primeşte de la alţii, ce nu vine din afară, ce nu se învaţă. De exemplu conştiinţa este un atribut al esenţei, ceva diferit de codul moral care ţine de societate. Dacă încalci codul moral, te simţi vinovat: aşa vorbeşte societatea în tine. Dar dacă săvârşeşti o faptă care contravine conştiinţei tale, vei simţi mustrări ale cugetului, iar în acest caz totul se petrece între tine şi tine, nu între tine şi societate. Şi întrucât aproape tot ce avem este de natură sociologică, esenţa pare să fie ceva foarte redus, dar este ceva ce e numai al tău. În cursul anilor şaptezeci, în satele Kau din Sudan încă mai existau tineri războinici. La un războinic pe deplin dezvoltat, corpul şi esenţa pot intra în osmoză şi atunci pare imposibil ca aceste două elemente să fie despărţite. Numai că aceasta nu este o stare permanentă, durata ei este scurtă. Zeami[1]ar spune că este floarea tinereţii. Şi totuşi, odată cu vârsta, se poate ajunge de la corp-şi-esenţă la corp-esenţă. Se poate ajunge la acest rezultat la capătul unei evoluţii anevoioase, al unei metamorfoze personale care la drept vorbind ar trebui să fie misiunea fiecăruia dintre noi. Întrebarea cheie este: Care este procesul tău de metamorfoză? Îi eşti oare fidel sau de fapt lupţi împotriva metamorfozei tale? Acest proces este ceva care seamănă cu predestinarea fiecăruia, ca propriul destin care se dezvoltă în timp (sau poate că doar se des-făşoară – şi atât). Aşadar, care este calitatea dăruirii tale faţă de propriul destin? Procesul acela de metamorfoză poate fi amorsat atunci când ceea ce faci este în legătură cu tine însuţi, atunci când nu deteşti ceea ce faci. Procesul acela este în legătură cu esenţa şi – potenţial – duce la corpul esenţă. Există doar o scurtă perioadă de timp, atât cât este posibilă osmoza corp-şi-esenţă, în care războinicul ar trebui să facă primul pas în acest proces. Atunci, corpul fiind pregătit pentru proces, nu mai opune rezistenţă, este aproape transparent. Totul e uşor, totul este firesc. La Performer, performing poate deveni ceva foarte apropiat de acel proces.

Eu – Eu

În textele foarte vechi se poate citi cam aşa: Eu suntem doi. Pasărea care ciuguleşte şi pasărea care se uită. Una va muri, una va trăi. Îmbătaţi de existenţa în timp, ocupaţi să ciugulim, uităm să-i întreţinem viaţa şi acelei părţi din noi-înşine care se uită. Suntem astfel ameninţaţi să nu existăm decât în timp şi în niciun chip în afara timpului. A te simţi privit de cealaltă parte din tine însuţi (cea care se află oarecum în afara timpului) este ceva care îţi dă o altă măsură. Există Eu – Eu. Cel de-al doilea Eu este cvasi-virtual; el nu reprezintă în noi nici privirea celorlalţi, nici judecare; este ca un fel de privire fixă: o prezenţă tăcută la fel ca a soarelui care luminează lucrurile şi atât. Procesul de metamorfozare a fiecăruia se poate realiza numai în contextul acestei prezenţe nemişcate. Eu – Eu: în experienţă dualitatea se manifestă ca fiind nedivizată, ca unicitate, ca deplinătate.

Pe drumul spre calitatea de Performer, subiectul percepe esenţa în timpul osmozei acesteia cu corpul, apoi lucrează la procesul de metamorfozare, dezvoltându-se ca Eu – Eu. Privirea învăţătorului poate acţiona uneori ca o oglindă pentru legătura dintre Eu – Eu (când această legătură nici nu este încă trasată). Când legătura dintre Eu – Eu este trasată, învăţătorul poate dispărea, iar Performerul îşi va continua drumul spre corpul esenţă. Spre acel corp care poate fi recunoscut în fotografia lui Gurdjieff, acel corp bătrân care stă pe o bancă în Paris. Între imaginea tânărului războinic din Kau şi fotografia lui Gurdjieff se întinde tot drumul de la corp-şi-esenţă la corp-esenţă. Eu – Eu nu înseamnă că eşti rupt în două, ci că eşti dublu. Înseamnmă că în acţiune eşti pasiv, dar în vedere eşti activ (adică invers faţă de ceea ce-ţi dictează obişnuinţa). A fi pasiv înseamnă: a fi rece. A fi activ înseamnă: a fi prezent. Pentru a hrăni şi menţine în viaţă Eu – Eu, Performerul trebuie să-şi dezvolte nu organismul-masă (organismul muscular, atletic), ci organismul deschis, care permite o irculaţie eficientă, prin care Energiile trec fără obstacol. Performerul trebuie să lucreze pe baza unor structuri precise. Făcând eforturi – pentru că tenacitatea şi respectul faţă de detaliu constituie o rigoare care-i permite Eu – Eu-lui să fie prezent. Ceea ce face Performerul, trebuie să fie exact. Don’t improvise please! Trebuie găsite acţiuni simple, având în vedere că ele trebuie stăpânite cu onestitate şi pe termen lung. Altfel nu vom mai vorbi de simplitate, ci de banalitate.

ce-mi amintesc

Una din căile de acces pe drumul creaţiei constă în descoperirea în sine a corporalităţii înaintaşilor noştri prin intermediul puternicelor legături genealogice. E un moment în care nu suntem nici în persoană (personalizaţi), nici în afara persoanei (ne-personalizaţi). Pornind de la un amănunt, putem descoperi în noi înşine pe altcineva: pe un bunic, pe mama. O fotografie, amintirea unor riduri, un ecou îndepărtat al timbrului vocal ne permit să re-constituim această corporalitate. Mai întâi corporalitatea unui înaintaş pe care l-am cunoscut, apoi mergând tot mai departe, pe aceea a unei persoane pe care n-am cunoscut-o: un strămoş, un străbun. Exact aşa cum era? Poate nu chiar exact aşa cum era, ci aşa cum ar fi putut să fie. Putem ajunge astfel departe în trecut ca printr-o trezire a memoriei. Este vorba de fenomenul reminiscenţei, ca atunci când ne-am aminti (în noi înşine) de Performerul unui ritual foarte vechi. De fiecare dată când descopăr câte ceva, am sentimentul că e vorba de lucruri despre care îmi amintesc. Descoperirile se află undeva departe în urmă şi trebuie să facem o călătorie în trecut pentru a ajunge la ele.

Printr-o rupere de firesc oarecare – ca atunci când un refugiat se întoarce acasă – se poate oare ajunge la ceva care să aibă o anumită legătură nu atât cu începuturile, cât cu începutul însuşi, dacă îmi pot permite să mă exprim aşa? Eu cred că da. Esenţa este oare fundalul ascuns al memoriei? Pur şi simplu nu ştiu. Când lucrez foarte aproape de esenţă, am impresia că memoria devine realitate. Când esenţa se activează e ca şi cum s-ar activa nişte potenţialuri foarte puternice. Iar reminiscenţa ar putea fi unul dintre aceste potenţialuri.

omul interior

Citez: Între omul interior şi omul exterior este aceeaşi infinită diferenţă ca între cer şi pământ.

Când am apărut în prima cauză a mea, nu aveam Dumnezeu, eram cauza mea. Acolo nimeni nu m-a întrebat ce-am vrut să fac, nici ce-am făcu; nu era acolo nimeni ca să mă-ntrebe. Ceea ce voiam, eram eu, iar ceea ce eram, voisem; fusesem liber de Dumnezeu şi de orice altceva.

Când am plecat (când am curs) de acolo, toate creaturile vorbeau despre Dumnezeu. Dacă m-ar fi întrebat cineva: – frate Eckhart, când ai plecat de-acasă?- acasă eram acum mai puţin de-o clipă; eram eu însumi, m-am vrut eu însumi pe mine şi m-am cunoscut eu însumi pe mine ca să-l fac pe omul (care sunt aici pe pământ).

Iată de ce sunt eu ne-născutul şi fiind în felul meu ne-născut, nu pot să mor. Ceea ce sunt după naştere va muri şi se va distruge, pentru că este supus timpului şi se va descompune odată cu el. Dar în naşterea mea s-au născut şi toate creaturile. Toate simt nevoia de a se ridica de la viaţă la esenţă.

Cand mă întorc, această rupere de firesc este mult mai nobilă decât plecarea mea. În această rupere de firesc sunt deasupra creaturilor, nici Dumnezeu, nici creatură. Dar sunt ceea ce am fost şi ceea ce trebuie să rămân, acum şi totdeauna. Când sosesc, nimeni nu mă-ntreabă de unde am venit. Eu sunt acolo ceea ce am fost, nici nu cresc, nici nu scad, pentru că eu sunt cauza imuabilă care pune în mişcare toate creaturile.

Nota (care însoţea textul de mai sus în broşura Centrului Grotowski din Pontedera, Italia): Una din versiunile acestui text (al conferinţei lui Grotowski) a fost publicată în mai 1987 la ART-PRESS din Paris cu următoarea explicaţie a lui George Banu: „Ceea ce propun aici nu este nici o înregistrare, nici un rezumat, ci un ansamblu de notiţe, cele mai îngrijite şi cât mai apropiate de formulările lui Grotowski. Totul ar trebui citit ca îndrumări de traseu şi nu ca un fel de elemente ale unui program, nici ca un document întocmit, încheiat, finalizat. Ecouri ale vocii acestui pustnic pot ajunge până la noi, chiar dacă activităţile lui rămân învăluite în mister”. Subtitlurile (cu excepţia ultimului: „omul interior”) aparţin redacţiei ART-PRESS. Grotowski a reluat, a prelucrat şi a completat acest text în vederea publicării prezentului volum. El vorbeşte aici despre cea mai înaltă misiune a lui. Identificarea conceptului de Performer cu persoanele stagiarilor Centrului ar fi un abuz. Aici este vorba de acel practicant de excepţie care în toată activitatea oricărui „învăţător al unei meserii” este mai degrabă o raritate.

Traducerea în limba polonă (după care s-a făcut şi prezenta traducere în limba română – n.tr.) – după versiunea originală în limba franceză publicată în Italia – îi aparţine autorului. Este singura versiune autorizată în limba polonă.

[1] Motokiyo, Zeami (1363-1443) – o personalitate de mare importanţă în teatrul tradiţional japonez nō: actor, theoretician şi scriitor de drame.