Peripeţii în „Piaţetă”

Tudor-Costin Sicomaş

Ce pot face iubitorii de teatru bucureşteni pe timpul verii? Ei bine, nu au foarte multe variante. Cu toate acestea, Primăria Capitalei a demarat o serie de evenimente spectaculare foarte colorate şi diverse, în cadrul Festivalului „Bucureştii lui Caragiale”, aflat anul acesta la cea de-a doua ediţie, care îi este dedicată Mariei Tănase. Astfel, în trei locaţii diferite – Centrul Vechi, Grădina „La Conu’ Iancu” şi Parcul „Lumea Copiilor” – publicul poate urmări spectacole de teatru, muzică şi păpuşi.

Unul dintre aceste spectacole este „Piaţeta”, de Carlo Goldoni, realizat de absolvenţii Facultăţii de Artele Spectacolului a Universităţii Hyperion, clasa Maia Morgenstern-Constantin Florescu. Atu-ul acestor foarte tineri actori este energia, care multora dintre cei experimentaţi le lipseşte, şi care lor le permite să fie foarte apreciaţi mai ales într-o reprezentaţie de commedia dell’arte. Distribuţia este destul de numeroasă – aşa cum se întâmplă adeseori în piesele lui Goldoni, fidele vechilor canavale de commedia. Ca în orice comedie goldoniană ce se respectă, şi în „Piaţeta”, personajele cele mai pitoreşti sunt cele de sex feminin, caracterizate printr-un debit verbal care se constituie în adevărate „lazzi-uri” (momente de virtuozitate) şi procedee comice. Cele trei femei bătrâne în jurul cărora se construieşte întreaga acţiune a piesei sunt interpretate cu strălucire, umor şi extrem de multă energie de trei foarte tinere actriţe – cu toate că reuşesc să îşi ascundă tinereţea nu numai în spatele unui machiaj foarte bine creat, ci şi în spatele ticurilor şi al defectelor de mers, de vorbire – după cum urmează: Donna Catte Panchiana – Cristina Petre, Donna Pasqua Polegana – Simona Vereha şi Madam Orsola – Andrada Pascu. Fiecare dintre ele îşi creionează personajul cu multă fineţe şi atenţie la detalii. Alături de ele se află şi cele două fete de măritat, fiicele primelor două bătrâne. Astfel, Lucietta Panchiana (interpretată de Loredana Tocpiu) şi Gnese Polegana (interpretată de Mădălina Nicola) se dovedesc a fi două zvăpăiate, pline de energie, vervă şi umor.

Asemenea colegelor lor, Loredana Topciu şi Mădălina Nicola au un aport serios de creativitate, construind două personaje pline de culoare locală, parcă rupte din burghezia parvenită veneţiană. Mădălina Dorobanţu, în rolul lui Zorzetto, băiatul madamei Orsola, s-a evidenţiat prin inocenţa şi fantezia cu care şi-a creat personajul. De asemenea, nu trebuie omis nici Radu Trandafir, în rolul lui Anzoletto, logodnicul Luciettei, care aduce un plus de umor, oferindu-ne imaginea unui ţărănuş naiv, plin de ifose şi pretenţii de locuitor al Veneţiei. În opoziţie cu această gamă de personaje rustice, dar pitoreşti, se află cele ridicole şi artificiale, înţepenite în nişte dogme şi maniere învechite. Astfel, Gasparina (Alina Breahnă) şi unchiul său, Fabrizio Leretort (Bogdan Năstase) se dovedesc a fi doi burghezi îmbogăţiţi peste noapte şi parveniţi. Mai mult, Alina Breahnă şi-a creat personajul în aşa fel încât ea se prezintă în faţa publicului ca fiind o tânără îndrăgostită naivă, cu mari pretenţii de nobilă, dar lipsindu-i cele mai elementare cunoştinţe de vocabular. Toate acestea duc la crearea unui efect comic extrem de reuşit. Il Cavaliere Astolfi (interpretat de Adrian Dima) întregeşte acest tablou, parcă format din piese de puzzle din cele mai diverse, fiind tipicul personaj de tip Capitano din commedia dell’arte, fanfaron, lăudăros cu banii şi cuceririle sale, care, de altfel, îi lipsesc cu desăvârşire. Nu în ultimul rând, Cătălin Popa îi dă viaţă hangiului Sansuga, umilul servitor al cavalerului, întotdeauna scârbit de oamenii de joasă speţă ce populează piaţeta.

Scenografia foarte expresivă şi ingenioasă este semnată de Andreea Negrilă, absolventă a Universităţii de Arhitectură „Ion Mincu” şi, actualmente, masterandă a secţiei de scenografie din cadrul UNATC „I.L. Caragiale”. Decorul creat de ea este extrem de grăitor în sensul în care creează foarte simplu şi eficient spaţiul piaţetei, mărginit de casele personajelor principale şi hanul lui Sansuga. Regia, semnată de Constantin Florescu (coordonatorul de an al clasei Maia Morgenstern) vine în ajutorul tinerilor absolvenţi, uşurându-le munca. De asemenea, se observă minuţiozitatea cu care regizorul a lucrat cu fiecare dintre ei – la urma urmei, aceasta este treaba unui coordonator de an la o facultate de actorie. Nu în cele din urmă, Svetlana Zotina este semnatara scurtelor, dar energeticelor momente de coregrafie, în care actorii îşi pun în valoare şi aceste calităţi de mişcare.

Concluzionez, invitându-vă să vizionaţi această mică bijuterie creată cu pasiune şi energie de aceşti tineri actori, aflaţi la început de drum, cu speranţa că se vor afirma cu timpul şi se vor impune în tabloul teatral românesc – căci este atâta nevoie de apariţia unor noi talente şi a unei noi generaţii de aur a actorilor români.