„Urâtul”, „Chip de foc”, „Martiri” şi, în genere, spectacolele româneşti care au însoţit – de zece ani încoace – cele câteva titluri din creaţia lui Marius von Mayenburg (n. 1972, München) au condus către o anume imagine. Cea a dramaturgului contemporan, autor de drame sociale postmoderne, adesea comedii negre, atacând şi disecând probleme pe care colegi de-ai săi de generaţie nu şi le-asumă până la capăt. Cu umor şi responsabilitate germană. Considerat fie „rebel” – de ceilalţi, fie „de modă veche” – chiar de el însuşi, von Mayenburg este unul dintre răsfăţaţii teatrelor din întreaga lume. Preferat şi de regizorii noştri, care îi scotocesc printre piese, pentru a le descoperi pe cele care ar mai putea să mişte publicurile autohtone.
Este şi cazul lui Theodor Cristian Popescu, un entuziast al dramaturgiei contemporane, familiarizat deja cu autorul, prin montările din Montréal – „Chip de foc” (Théâtre Prospero, 2005), Timişoara – „Urâtul” (Teatrul German de Stat, 2011) şi Târgu-Mureş – „Martiri” (Teatrul Naţional – Compania „Liviu Rebreanu”, 2014). De data aceasta, însă, spectacolul cu piesa „Perplex” de la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad dărâmă toate posibilele prejudecăţi legate de dramaturg şi, poate, de regizor. „Un spectacol care nu seamănă cu multe altele” – a promis Theodor Cristian Popescu înainte de premiera din luna mai (în deschiderea celei de-a II-a ediţii a Festivalului de Teatru Nou din Arad). Şi s-a ţinut de cuvânt.
Textul datează din 2010 şi, în traducerea excepţională a lui Elise Wilk (la rându-i, autoare de piese de teatru), îşi dezvăluie tot umorul de tip absurd în această montare. Povestea începe „simplu”: un cuplu se întoarce dintr-o vacanţă exotică, pentru a descoperi că acasă nu mai au curent, plantele de apartament arată cu totul altfel, motanul familiei a dispărut şi un miros ciudat a invadat spaţiul. Apariţia prietenilor însărcinaţi să aibă grijă de casă în lipsa lor tulbură şi mai mult apele, căci aceştia par a fi proprietarii de drept ai locuinţei, având toate motivele să îi dea afară pe primii, fără menajamente. De aici, lucrurile scapă de sub controlul înţelegerii convenţionale. Se petrec o serie de transformări, iar personajele îşi schimbă identitatea într-un flux constant, într-o perpetuă căutare pirandelliană de autor, în fapt – de sine. Puzzle, mozaic, cocktail, caleidoscop, carusel – sunt câţiva din termenii asociaţi acestui text aparte, de un comic ameţitor.
Marius von Mayenburg nu se abţine nici aici de la comentarea socialului imediat, dar o face altfel decât în celelalte piese ale sale. Gunoiul societăţii nu se mai aruncă la coş, nici măcar nu se mai vâră sub preş, ci se îndeasă direct sub canapeaua din living. Mirosul suspect persistă de la o scenă la alta. Să fi putrezit oare lumea? Filosofia şi ştiinţa omenirii timp de milenii sunt degradate la stadiul de şlagăre ale înţelepciunii populare, discutate de un personaj în pielea goală. Mitul platonician al peşterii, teoria creaţionistă a lui Darwin sunt demontate bucată cu bucată şi apoi aruncate în aer, adaptate la un prezent decăzut. Selecţia naturală este văzută ca un mare casting de către personajele ce par complet deranjate la cap.
Nici teoriile de teatru nu scapă ironiei dramaturgului, aflat într-o formă maximă. Efectul de distanţare al lui Brecht, cel de-al patrulea perete al lui Antoine, spaţiul gol al lui Brook, teatrul ca mimesis – toate sunt persiflate metodic. (Ne)concreteţea unui enigmatic pachet nedesfăcut – laitmotiv ce însoţeşte fiecare scenă, până la dezvăluirea finală – trimite la eterna dispută: „Teatrul (nu) este viaţă”. Realitate versus iluzie, sală versus scenă, spectatori versus actori, în fapt nişte simpli oameni de serviciu ai scenei. În plus, dictatura regizorului şi veşnicul război cu scenograful. „Dumnezeu a murit” – a zis-o Nietzsche, deci nu mai rămâne decât regizorul de sus să ducă viaţa-teatru mai departe. În final, un cântec, precum dansul bergamasc din „Visul unei nopţi de vară”. Spre deosebire de piesa din piesa lui Shakespeare, aici publicul rămâne în sală. Şi aplaudă…
Alex Mărgineanu
Regizorul Theodor Cristian Popescu extrage cu acurateţe sensurile ascunse ale fiecărei replici, ale fiecărei scene. Trecerile de la o scenă la alta se fac aproape imperceptibil, spectatorul rămâne cu surpriza descoperirii altor şi altor personaje. După un timp, devine dependent de schimbare şi pune pariu cu sine: va fi capabil să anticipeze următoarea mişcare? Misiunea regizorală e puternic susţinută de traducerea Elisei Wilk. Limbajul este suculent, de un comic dezlănţuit, cu influenţe neaoşe, contrazicând celebra sintagmă traduttore-traditore. Jocurile de cuvinte sunt inspirate, textul curge fluent, iar expresiile licenţioase (nu puţine) sună firesc în rostirea actorilor (lucru rar), fără intenţia de a şoca.
De altfel, îndemnul „Pudibonzii, cu faţa la perete!” (la cel de-al patrulea perete) ar putea însoţi acest spectacol „nerecomandat persoanelor sub 16 ani”. Nu numai limbajul este motivul, ci şi scenele de nuditate (masculină) existente şi în textul original. Totuşi, regizorul bate autorul, căci indicaţia acestuia – gol puşcă – se va regăsi nu o dată, spre hazul audienţei cu mintea deschisă. Fac faţă cu dezinvoltură şi umor acestor cerinţe (deloc facile) cei patru actori distribuiţi, care, tot la indicaţia dramaturgului, joacă rolurile sub propriile prenume. Cecilia Donat, Andrei Elek, Carmen Vlaga-Bogdan, Alex Mărgineanu decodează cu precizie comicul din replici şi situaţii, comic care atinge, nu o dată, paroxismul – în scene dintre cele mai contrariante cu putinţă. Bucuria jocului împreună se ghiceşte continuu, pe toată durata reprezentaţiei. Şi se transmite multiplicat în sală.
Alex Mărgineanu, Cecilia Donat, Andrei Elek, Carmen Vlaga-Bogdan
Pentru această montare curajoasă, dar şi pentru spectacolele „Cancun” de la Teatrul “Regina Maria” Oradea şi 2Panică” de la Teatrul Nottara Bucureşti, regizorul Theodor Cristian Popescu a primit Premiul Special al Juriului la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea, ediţia 2014. În plus, Mihai Păcurar a fost nominalizat la Premiul pentru cea mai bună scenografie. Spaţiul este gândit iniţial ca unul funcţional, de sitcom, cu nuanţe vii şi tonuri puternice. Dar lucrurile nu sunt chiar ceea ce par a fi: fotoliile roşii ca păcatul au forme aluzive, iar sera din fundal e una supradimensionată, cu plante ce par gata-gata să îşi devoreze proprietarii. Cadrul Pop-Art se transformă aproape suprarealist de la o scenă la alta cu ajutorul lumii şi-a diverselor sale chei de culoare. Light design-ul conceput de Lucian Moga este unul la fel de orginal cromatic, precum decorul. La final, totul se dovedeşte, însă, o iluzie. Ca şi teatrul.
Perplexitatea poate fi una din reacţiile generate de montarea teatrului arădean. Intenţia regizorului este declarată. Nu este singura, însă, iar cauzele ei sunt, oricum, felurite. Numai „locul comun” al foilor de ceapă, ca teorie a receptării, pare să fi scăpat ironiei dramaturgului. Tocmai de aceea, nu doar pentru comic, performanţe actoriceşti, ci şi pentru diversele sale „straturi”, spectacolul nu este unul de ratat.
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad
„Perplex” de Marius von Mayenburg
Traducerea: Elise Wilk
Regia: Theodor Cristian Popescu
Scenografia: Mihai Păcurar
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Light design: Lucian Moga
Cu: Cecilia Donat, Andrei Elek, Carmen Vlaga-Bogdan, Alex Mărgineanu
Print