Informaţiile obţinute „pe surse” în lungile-mi peregrinări prin ţară din ultimele luni sugerau că 2013 ar fi „Anul Pescăruşului” şi că mulţi artişti creatori se vor lăsa inspiraţi de această primă manifestare publică a dramaturgiei cehoviene. Iată însă că stagiunea se apropie cu paşi grăbiţi (sau mai lenţi) de final şi doar două astfel de păsări măiastre şi-au luat zborul. În martie, la început de primăvară, a avut loc premiera spectacolului regizat de Yuri Kordonsky la Teatrul German de Stat Timişoara, iar recent, în mai, a venit rândul regizorului Claudiu Goga să îşi prezinte oficial exegeza la Teatrul de Comedie din Bucureşti.
Coincidenţă sau nu, precedenta-mi contribuţie la sumarul revistei Yorick a fost dedicată chiar producţiei timişorene, ca urmare îmi permit a nu mai reveni asupra piesei în sine, a importanţei sale în istoria dramaturgiei şi a teatrului universal. Ci a porni matematic la drum, precum Claudiu Goga la început de carieră. (Înainte de a absolvi UNATC, regizorul a studiat Politehnica.) Aşadar, se dau următoarele: un text-vedetă, o instituţie teatrală cu faimă, o trupă de actori în vogă. Se cere: o poveste actuală materializată într-un spectacol care să emoţioneze, conform dorinţei mărturisite a regizorului.
Demonstraţia porneşte chiar de la această mărturisire şi de la povestea scrisă despre spectacol, pentru care îşi alege drept motto cuvintele scriitorului contemporan Andrei Kurkov: Viaţa se va aranja şi eu voi fi până la urmă învins de ea. Chiar dacă nu îi aparţin lui Cehov, par, într-adevăr, a-i descrie cel mai bine universul, cu amestecul său de speranţă, optimism, neputinţă şi resemnare. Generând o ironie metafizică. Farsa tragică cehoviană nu are nevoie de o actualizare evidentă, la nivelul formei. „Un text clasic este modern” – poate fi un paradox pe care Claudiu Goga încearcă a-l evidenţia la nivelul conţinutului, al temelor principale ale piesei, văzute ca ingrediente ale unui film de Hollywood: IUBIRE, SEX, OBSESIE, TRĂDARE, RATARE, MOARTE, ARTĂ. De care vom avea parte, rând pe rând, în spectacol (nu neapărat în această ordine…) În plus, se cere o actualizare la nivelul traducerii textului, adaptată limbii vorbite astăzi şi limbajului contemporan. Rezultatul a fost obţinut în urma colaborării regizorului cu traducătoarea Maşa Dinescu.
Nu întotdeauna, însă, cuvintele şi gesturile par a-şi găsi locul în canonul nostru cehovian. Să fie doar rutină şi prejudecată în ceea ce ne priveşte? Sau involuntar acord cu părerea tânărului personaj Treplev, necruţător cu reprezentanţii teatrului contemporan vremii sale (şi, implicit, a lui Cehov): din scene şi fraze vulgare se căznesc să scoată o morală, o biată morală pe-nţelesul tuturor, folositoare în viaţa de toate zilele…? Prima scenă a piesei, dialogul dintre învăţătorul Medvedenko şi Maşa, se dovedeşte a urma, în spectacol, unei… partide de sex într-o barcă de la malul lacului. (Celebrul lac.) Se poate prezuma că va da şi cheia montării. Dar nu va fi să fie aşa, deşi actul sexual va reveni (explicit de data aceasta) într-una din scenele cheie ale piesei: seducţia neputinciosului scriitor Trigorin de către experimentata actriţă Arkadina. Nu numai cu cuvinte linguşitoare.
Spectacolul nu este câtuşi de puţin unul vulgar, în pofida câtorva expresii licenţioase şi a momentelor amintite. Le putem încadra liniştiţi la capitolul „actualizare”. Pe care, în felul său, ca adept al „formelor noi”, acelaşi Treplev şi-o dorea la nivelul spaţiului scenic: Ăsta-i tot teatrul. Cortina, culisele… şi încolo nimic. Niciun fel de decor. Fundalul ni-l dau lacul şi zarea. În cazul montării de la Comedie, fundalul scenei de aiureală decadentă a „teatrului în teatru” este asigurat de un perete alb din plăci de faianţă.
În faţa lui va evolua, la microfon, cu mască antică pe figură, Nina Zarecinaia – într-un costum sfâşiat, de plastic negru, morbid, peste voalul alb, virginal. Luna, arc de-argint pe boltă, nu mai e nici felinarul din Visul… lui Shakespeare, ci graffiti negru pe peretele de faianţă. Negru va fi şi lacul (celebrul lac), mocirlă pentru spectatorii de ocazie sau mormânt de zgură pentru pescăruşii ucişi. Gestul simbolic al îngropăciunii păsării moarte sub o movilă de cenuşă va fi reluat în final. La rândul său, „Pescăruşul” Nina va fi acoperit cu zgură, reziduu al arderii sale în iubire şi-n artă. Scena pare o inserţie filmică, motivaţie a gestului extrem al lui Trigorin. Puterea de a îndura pare să fi luat sfârşit.
În strădania sa de a adăuga cât mai multe paliere textului cehovian, regizorul pierde asumat din spectaculozitatea montării. În plus, la fel de asumat, Claudiu Goga lasă deoparte orgoliul de artist creator, încercând a pune în lumină actorii, căci, nu-i aşa, pentru ei vine publicul la teatru… În cazul unor personaje, misiunea e îndeplinită.
NINA: Cum se simte celebritatea? Ce simţi când ştii că eşti celebru?
TRIGORIN: Ce simt? Cred că… nimic… Una din două: sau dumneata exagerezi celebritatea mea sau celebritatea nu se simte deloc.
NINA: Dar când citeşti despre dumneata în gazete?
TRIGORIN: Când te laudă, e plăcut, iar când te înjură – vreo două zile nu mai eşti în apele tale.
NINA: Ce lume minunată!
Celebri şi sătui (sau nu) de celebritate, Emilia Popescu (în Arkadina) şi Ştefan Bănică (în Trigorin) îşi construiesc cu rigurozitate şi disciplină profesională personajele. Matematic, pe text. Vedete (la propriu) ale scenelor şi ecranelor (mai mari, mai mici), cei doi actori trec de la un gen artistic la altul cu lejeritatea pe care numai excelenţa în meserie o poate conferi. Şi cu o doză de charismă cu mult peste medie. Situaţia se repetă şi în cazul unui alt cuplu de personaje: medicul Dorn şi Polina Andreevna. Simpla intrare pe scenă, cu serenitate artistică, a experimentaţilor Vladimir Găitan şi Carmen Tănase transformă până şi secvenţele de comedie bufă (cu frişcă) în momente ce îşi pot găsi locul în „scenariu”.
Ambiţia regizorului de a citi corect subtitlul piesei – „comedie” – se regăseşte în construcţia unui alt cuplu de personaje: Maşa şi Medvedenko. Mirela Oprişor şi Dragoş Huluba au de înfruntat (cu umor) scene de sex, beţie sau violenţă casnică, în continua neconcordanţă dintre dorinţe şi împliniri. Scene de care cei doi actori se achită conştiincios, profesionist. Cumva, însă, firele poveştilor de amor nu se leagă, iar lumea lui Cehov nu se clădeşte. Schema iubirilor din Pescăruşul e liniară şi perfect simetrică. În montarea Teatrului de Comedie, această liniaritate se separă pe perechi, iar poezia textului se pierde printre replici.
În stăruinţa sa pentru un teatru care emoţionează, Claudiu Goga pare că depăşeşte o linie adesea subţire: emoţia „trăită”, cea care urmează stările sufleteşti şi drumurile lăuntrice ale eroilor, o anulează uneori pe cea artistică. Lucrurile sunt vizibile mai ales în cazul Ninei Zarecinaia, care îşi pierde din naivitatea cu care este tratat personajul de mai bine de-un secol, dar câştigă în temeritate, hotărâre şi chiar un soi de insolenţă. De aceea, prăbuşirea va fi tragică, iar monologul final va încerca să o demonstreze cu prisosinţă. Tragismul se regăseşte şi la Treplev cel pasional-îndrăgostit – continuu nervos, înnegurat, încrâncenat. Viziunea regizorală e pusă cu acurateţe în practică de Anca Dumitra (la primul ei rol pe o scenă profesionistă, dar păstrând încă în memoria emoţională „semestrul Cehov” din anii facultăţii) şi Alexandru Pavel (încă nedesprins total de rolul Lvov din spectacolul Ivanov al Teatrului Bulandra).
De mult timp n-am mai băut şampanie – pare-se c-au fost ultimele cuvinte ale lui Cehov. În Pescăruşul Teatrului de Comedie, eroii beau multă şampanie. „Actualizarea” propusă de regizorul Claudiu Goga înseamnă, într-adevăr, O SCOATERE DIN TIMP a piesei şi aducerea ei într-un moment bun al instituţiei şi, mai ales, al trupei sale. Pentru asta se cuvine să bem.
Foto: Mihaela Marin
Teatrul de Comedie Bucureşti: Pescăruşul de A.P Cehov (traducerea: Mașa Dinescu)
Distribuţia: Emilia Popescu (Arkadina), Ștefan Bănică (Trigorin), Vladimir Găitan (Dorn), Carmen Tănase (Polina), Florin Dobrovici (Sorin), Gheorghe Dănilă (Şamraev), Mirela Oprișor (Maşa), Dragoș Huluba (Medvedenko), Anca Dumitra (Nina), Alexandru Pavel (Treplev), George Grigore (Iakov), Rădița Roșu (o fată în casă)
Regia şi ilustraţia muzicală: Claudiu Goga
Decor: Lia Dogaru
Costume: Liliana Cenean