Iubire, neiubire, disperare, evoluție, artă, căutare, schimbare, ambiție, generații, condiția creatorului, tristeți adânci ca marea, singurătăți, mai ales singurătăți infinite. Așa arată în câteva cuvinte cel mai recent spectacol pus în scenă de Andrei Șerban, la UNTEATRU. „Pescărușul” lui Cehov, în această superbă nouă variantă este, poate, unul dintre cele mai sincere spectacole ale lui Andrei Șerban, pe care le-am văzut în ultimii ani. De o simplitate extraordinară, acea simplitate profundă, perfectă, pe care doar un mare creator o poate atinge atunci când știe că nu mai are nimic de demonstrat și atunci când nu mai vrea să demonstreze nimic. E simplitatea perfectă a „spațiului gol” și probabil cea mai frumoasă exemplificare a acestui concept pe care am văzut-o vreodată pe scenă. Este reducerea la esență… Și nu are nimic din falsul spațiu gol atât de vehiculat și golit de sens în condițiile unor ani de tranziție și sărăcie, în care scenele, mai ales în teatrele independente, erau „supraîncărcate” de așa-zise decoruri simple, din două scaune și o masă… De data asta este acel „spațiu gol” care palpită de viață, în care nu este nevoie de nimic altceva. În care se simte energia vie. De altfel, „Spațiul gol” al lui Peter Brook apare ca un motto al spectacolului, cartea circulă pe scenă, iar Dorn îi citește din ea lui Treplev… Superb arc peste timp, ca o privire scurtă în viitor, din lumea lui Cehov. „Spațiul gol” este acel tip de teatru perfect, al unei noi generații, e teatrul „formelor noi”, spre care tinde Treplev, dar pe care n-are nici forța, nici puterea, nici talentul de a-l pune în practică, însă visează la el…
Spectacolul se deschide cu cei zece actori-personaje (una dintre multele variante de distribuție), stând pe scaune, în fața publicului. Jocul începe din această poziție zero. Cu celebrele replici Medvedenko-Mașa. „De ce umbli întotdeauna îmbrăcată în negru?/ Port doliu după viața mea…” Ceilalți îi ascultă și zâmbesc, reacționează din priviri la replicile lor. Un interesant moment de teatru în teatru, de mise en abîme, de co-participare la poveste. Ca și cum ceea ce urmează să se întâmple e o repetiție, o repetiție a unor vieți, a unor existențe, de mult știute, dar care te iau iar și iar prin surprindere.
Și povestea începe să capete consistență, relațiile încep să se contureze, se fac pregătiri pentru celebrul moment de teatru care le va schimba tuturor viața, pe neștiute, insinuându-se în existența lor, pervers și pentru totdeauna. Kostea ridică cortina, o bucată de pânză neagră, Nina se ridică precipitată și intră în scenă, își joacă rolul cu credință, cu o avalanșă de gesturi pe care pare că le face ca să-și justifice sieși un text în care nu crede, e emoționată și ochii îi ard… și, din acest moment, lumea tuturor se întoarce pe dos. În rolul lui Kostea, tânărul posedat de nevoia disperată de a crea, ars de un talent mai degrabă nepotrivit cu lumea în care trăiește, Anghel Damian, o prezență scenică puternică, în care se simt atât de bine furia revoltei, frustrarea, dezamăgirea, care îmbină atât de interesant ultimele zvâcniri ale unei copilării neconsumate, însingurate, cu forța unei masculinități tulburate, în care ingredientul principal e furia și – atât de rar și de temător manifestată – o duioșie reprimată, atât în relația cu mama, cât și în relația cu Nina… Și de aceea e cu atât mai sfâșietor acel moment din final în care-i va spune că sărută pământul pe unde ea calcă. Pentru că pare aproape neverosimil, smuls din acel suflet zbuciumat, închis în sine, total neînțeles.
Și alături de el, Alina Rotaru în Nina, un vulcan care stă să erupă, într-un corp de fetiță, cu flăcări în ochi, cu gesturi sigure, cu o emoție copleșitoare, pe care o transmite în fiecare cuvânt și cu fiecare privire. În ea arde toată iubirea pentru care Kostea e prea mic, prea copil, fără să-și dea seama (ca noi toți, de altfel) că, ratându-l pe el, își ratează șansa vieții și se duce în întâmpinarea propriului destin și se ciocnește cu o forță de neoprit de el ca de un zid, care o propagă înapoi, o îngenunchează și-i ucide vis după vis, iubirea, copilul, gloria, teatrul, transformând-o din fata plină de viață din primele scene, care tremură de iubire pentru mărețul, inaccesibilul, Trigorin, întruchiparea unui vis, în femeia golită de viață, stoarsă, cu chipul descompus, din ultima scenă. Celebrele cuvinte „important e să-ți porți crucea și să-ți păstrezi credința” sunt ușor modificate în adaptarea lui Andrei Șerban și cuvintele ei „important e să crezi”, capătă altă forță în context.
O revelație în acest spectacol a fost felul în care Claudia Ieremia o construiește pe Arkadina. O creație de o frumusețe și o poezie aparte, un amestec interesant de forță și fragilitate, de zâmbet și sclipiri de furie în priviri, feminitatea în cea mai înaltă treaptă a ei, cu toată forța de seducție care-i țâșnește din ochi și din fiecare gest, o apariție care te îngheață în rochia ei roșie, lungă, un suflu dostoievskian intră de fiecare dată cu ea în scenă, căci în spatele zâmbetului ei cuceritor, fragil, se simt și disperarea, și forța de a merge mai departe. Iar în scena seducției, cea în care-l vrăjește din nou pe molaticul Trigorin, e toată disperarea femeii trecute de prima tinerețe, care încearcă să compenseze frăgezimea unei Nina prin trucuri de femeie puternică. Relația cu fiul ei este la fel de viciată precum e și cea cu Trigorin. Și scena în care îi schimbă pansamentul, atât de altfel creată de Andrei Șerban – din care nu lipsește deloc un recurs la complexul oedipian –, arată atât de bine în fond lipsa de real spirit matern a Arkadinei, o femeie însingurată, care trăiește într-un mic univers artificial, pentru care „paradisul” rămâne camera de hotel și care e incapabilă să dăruiască total și până la capăt vreun sentiment. Și concluzia, mai tristă decât orice, este că tocmai din acest motiv supraviețuiește. De altfel e concluzia întregului spectacol: ceea ce e viu și arde cu adevărat nu va găsi spațiu de manifestare în această lume…
Trigorin, interpretat de Richard Bovnoczki, e aproape „omul fără însușiri”, e bărbatul palid, cu o viață pe care și-o lasă trăită prin alții, care scrie după rețetă, care scrie fără pasiune și, culmea!, tocmai de-aia are succes… (nu vă sună cunoscut? Nu seamănă cu lumea noastră artistică?). E bărbatul incapabil să iubească, iar povestea cu Nina, care, la acea vârstă, când tocmai iese din adolescență, are puterea de a iubi cât doi, va fi doar un scurt moment pe care el îl va „ucide” într-o „scurtă povestire”… așa cum își ucide, de fapt, cam toată existența și și-o împăiază în fraze care sună bine pe hârtie. Și atât de frumos este surprins acest întreg traseu psihologic în spectacolul lui Andrei Șerban și în interpretarea lui Richard Bovnoczki, că parcă nicăieri într-un alt „Pescăruș”, pasărea aceea – aici o pungă de plastic din care se văd niște pene înroșite, nimic poetic doar ceva amar – și sfârșitul ei de obiect împăiat nu sunt mai frumos întruchipate decât în relația de aici dintre Trigorin și Nina.
Ionuț Vișan în Medvedenko are toată tristețea, dublată de umor involuntar, pe care le încarnează acest minunat personaj al lui Cehov, ce-ți stârnește în același timp compasiunea și repulsia. Stranie e însă relația cu Mașa și, de fapt, întreaga construcție a personajului Mașa, în interpretarea Mădălinei Anea, fata care se droghează de nefericire, plângându-și la infinit iubirea neîmpărtășită. Poate o notă în plus în această interpretare, care, deși are justificare în construcția spectacolului, totuși este ușor discordantă în câteva scene. Cuplul Șamraev – Polina, interpretat de Gelu Nițu și Florina Gleznea, interesant construit, arată, evident, oameni dintr-o altă categorie socială, interesant și nuanțat surprinsă de amândoi – violența gregară la Gelu Nițu și vorbăria gregară și iubirea aproape desprinsă din „Las Fierbinți” la Florina Gleznea.
Vitalie Bichir în Dorn are un farmec care nu i-a fost niciodată atât de bine exploatat pe scenă, e bărbatul trecut de prima tinerețe, care simte că viața a trecut pe lângă el, dar trăiește într-o amară împăcare cu sine, implicat în viața celor din jur mai mult chiar decât într-a lui, de care fuge, fuge, fără să știe, având în același timp o înțelegere superioară a lucrurilor. Iar Constantin Cojocaru în Sorin își exploatează mijloacele bine-cunoscute, creând un personaj ușor caricaturizat.
Spectacolul lui Andrei Șerban, în superba lui economie de mijloace, pe micuța scenă de la UNTEATRU, reconfigurează spiritul atât de încetățenit al lui Cehov și relațiile și construcția personajelor. „Pescărușul”, în această formă, e un discurs minunat despre singurătate, despre planetele diferite care suntem fiecare dintre noi, incapabili să ne întâlnim vreodată într-un univers în care alunecăm unii pe lângă alții și… ne privim viețile ca și cum am fi spectatori la teatru.
Unteatru
PESCĂRUȘUL de Anton Pavlovici Cehov
Adaptare liberă după o traducere de Mașa Dinescu și Andrei Șerban
REGIA – Andrei Șerban
REGIZOR SECUND – Sânziana Stoican
SCENOGRAF CONSULTANT – Valentin Vârlan
ASISTENȚI REGIE – Cosmin Alexandru Purice, Florin Liță
LUMINI ȘI SUNET – Dragoș Mărgineanu, Paul Drăguș
COSTUME ARKADINA – Doina Levintza
COORDONATOR PROIECT – Irina Radu
DISTRIBUȚIA
Medvedenko – Ionuț Vișan / Liviu Pintileasa
Mașa – Mădălina Anea / Sabrina Iașchevici
Sorin – Constantin Cojocaru
Treplev – Bogdan Cotleț / Anghel Damian / Bogdan Nechifor
Nina – Silvana Mihai / Alina Rotaru
Dorn – Richard Bovnoczki / Vitalie Bichir
Polina – Virginia Mirea / Florina Gleznea
Șamraev – Gelu Nițu / Silviu Debu
Arkadina – Mihaela Trofimov / Claudia Ieremia
Trigorin – Emilian Oprea / Richard Bovnoczki
Print