(…) O altă imagine care nu îţi dă voie să pui punct gândurilor despre „Pescăruşul” regizat de Andrei Şerban la Unteatru este celebra întâlnire dintre Nina şi Treplev din actul IV începută ca un joc copilăresc de aducere aminte a ceea ce erau când încă mai aveau speranţe şi terminată cu un joc ritualic în care îl prind şi pe Sorin pe care îl „depun” pe o saltea ca pe un catafalc, în timp ce replicile piesei cu „forme noi” a lui Kostea sunt spuse în canon.
Văzându-i mână în mână pe Sorin – „omul care a vrut” şi a ajuns în pragul morţii fără să fi trăit cu adevărat – şi pe Treplev – cel care visa la forme noi şi a eşuat într-un scriitor chinut de mediocritatea sa – înţelegi de ce împuşcătura ce va urma nu mai poate fi nici un accident şi nici un joc, ci felul cel mai demn în care Treplev îşi asumă condiţia. În această scenă vede în Nina o femeie care a clacat poate mai lamentabil decât el; un destin ruinat pe două picioare fragile îmbrăcate de o pereche de ciorapi de plasă sfâşiaţi. Dar această femeie consumată prematur de prea multe vise şi neputinţă ia trenul la Ieleţ cu certitudinea că faima şi aplauzele nu sunt importante aşa cum credea ea, ci puterea de a merge mai departe. Poate nu cu capul sus, poate călcându-şi pe demnitate, cu dinţii strânşi şi lacrimile pe obrazul murdărit de rimel. Dar cu asumare şi încăpăţânarea de a nu ceda. Iar Treplev îşi asumă singurul gest de care este capabil, de un existenţialism aproape camusian, şi schimbă ameninţarea degetelor ţinute în dreptul gurii deschise în zâmbet hidos în pistol. Şi apasă pe trăgaci. Tocmai pentru că nu vrea să devină şi el un „om care a vrut” ca cel pe care îl sprijină într-un ultim gest de tandreţe şi iubire.
Fiecare dialog din montarea lui Andrei Şerban are o bogăţie de sentimente care curg pe sub vorbele spuse de actori. Structura pe care a construit-o e solidă şi capabilă să susţină mult bagaj emoţional. Atmosfera intimă, claustrantă, creată de prezenţa fizică a tuturor celorlalţi în scenă ca martori reci, dar foarte concentraţi, menţine atenţia neobosită timp de mai bine de două ore și jumătate. Prezenţa actorului pe scenă pare o remarcă de ordinul evidenţei puerile atunci când vorbeşti despre un spectacol de teatru. Dar o prezenţă monolitică, concretă, care presupune carismă şi un captatio imediat poate fi sinonimă cu talentul pe care cu toţii am vrea să ştim cum să îl definim şi să îl prindem de picior. Iar Andrei Şerban pretinde o astfel de prezenţă; le pretinde actorilor săi să joace atât de bine pe cât ştie el că se poate. Fără să îi cruţe, tăind în carnea lor vie pentru efectul dorit al unui moment, dar cu recompensa pe măsură – învăţarea lecţiei de a merge mai departe împreună.
În cealaltă distribuţie Ionuţ Vişan (Medvedenko) are multă candoare şi se ia foarte în serios. Pare un clown cu faţa albă, de pe care s-a şters machiajul, care acum doar încearcă să îşi aducă aminte cum să îi facă pe ceilalţi să râdă doar pentru a-şi ascunde tristeţea. Sabrina Iaşchevici (Maşa) construieşte un parcurs foarte lin al căderii personajului său. De la micile hachiţe ale unei îndrăgostite teribiliste la bolboroselile unei femei decăzute, pentru care niciun drog nu e suficient de puternic. Are un soi de joie de vivre cu semn schimbat în care decade ca o umbră pe o scară în spirală fără să îi găsească nici măcar sfârşitul.
Treplev are încă două ipostaze cumva complementare: Bogdan Nechifor îi nuanţează foarte cerebral latura lucidă şi aproape organizată a acestui artist cu avânt avangardist. La început are încredere în sine şi explică raţional şi cu convingere nevoia de „forme noi”. Nu e un exaltat, nu e un teribilist. Suferă însă eşec după eşec, iar învinsul din final nu e un tânăr sensibil care îşi plânge mediocritatea, ci un spirit rebel care şi-a văzut îngenuncheată revoluţia pe care o dorea pentru timpul său. Anghel Damian combină foarte armonios sensibilitatea lui Treplev şi inteligenţa sa. Porneşte în a-l construi cu mintea rece, apoi îl coboară în căldura sufletului şi ni-l arată întreg – cu o minte care arde din ce în ce mai fierbinte, pe măsură ce sufletul i se stinge tot mai mult. Îl costă tot ce i se întâmplă în scenă, are forţă şi fragilitate şi o sinceritate scenică pe care nu o menajează.
Silvana Mihai (Nina) mizează mult, poate mult prea mult, pe tehnica pe care o stăpâneşte cu mână sigură. Interpretarea sa e ca o coborâre pe pârtie a unui schior care trece prin toate porţile, dar într-o curgere perfectă. Înţelege foarte bine forma pe care a primit-o ca cerinţă, dar o umple doar cu intenţiile regizorale, neavând curajul de a rupe mai multă sinceritate din sine însăşi. Vitalie Bichir (Dorn) este cel mai civil şi mai frust din spectacol. Cu multe ezitări şi tonuri nu tocmai juste, cu gesturi frânte, nu are suficientă fineţe în joc pentru a fi în totalitate credibil. Florina Gleznea (Polina) îşi construieşte un personaj fragil, cu o viaţă interioară bogată. O compătimeşti sincer şi o crezi pentru că, deşi forma este cumva comică, fondul este infinit mai trist.
Mihaela Trofimov (Arkadina) nu are eleganţa fluidă a unei dive; gesturile avântate şi postura sa nu o avantajează, iar momentele de explozie ale personajului par duse până aproape de punctul culminant şi blocate undeva exact înainte de trecerea liniei de sosire. Richard Bovnoczki (Trigorin) are impregnată pe chip fâstâceala netrucată a unui artist incapabil de a se vedea prin ochii celorlalţi. Cu multă măsură şi grijă face din Trigorin un veritabil (ne)cuceritor capabil să sucească minţile unei fetişcane simple precum Nina prin nonacţiune, dar cu multă candoare.
„Pescăruşul” de la Unteatru este unul dintre puţinele spectacole care îţi dă de gândit, fără a avea aerul greoi al capodoperi ante-anunţate. E o căutare sinceră a unei trupe conduse spre performanţă de către un regizor care nu acceptă jumătăţile de măsură. Are toate calităţile pentru a deveni un mare spectacol de la Unteatru mic, ce devine şi el din ce în ce mai mare.
Unteatru
PESCĂRUȘUL de Anton Pavlovici Cehov
Adaptare liberă după o traducere de Mașa Dinescu și Andrei Șerban
REGIA – Andrei Șerban
REGIZOR SECUND – Sânziana Stoican
SCENOGRAF CONSULTANT – Valentin Vârlan
ASISTENȚI REGIE – Cosmin Alexandru Purice, Florin Liță
LUMINI ȘI SUNET – Dragoș Mărgineanu, Paul Drăguș
COSTUME ARKADINA – Doina Levintza
COORDONATOR PROIECT – Irina Radu
DISTRIBUȚIA Medvedenko – Ionuț Vișan / Liviu Pintileasa
Mașa – Mădălina Anea / Sabrina Iașchevici
Sorin – Constantin Cojocaru
Treplev – Bogdan Cotleț / Anghel Damian / Bogdan Nechifor
Nina – Silvana Mihai / Alina Rotaru
Dorn – Richard Bovnoczki / Vitalie Bichir
Polina – Virginia Mirea / Florina Gleznea
Șamraev – Gelu Nițu / Silviu Debu
Arkadina – Mihaela Trofimov / Claudia Ieremia
Trigorin – Emilian Oprea / Richard Bovnoczki
Print