Extrem de inspirată ideea ca printre secțiunile ediției a IV-a a Teenfest să figureze și una intitulată Reborn Classics. Iar programarea în cadrul ei a unui spectacol-eveniment (aș zice chiar mai mult decât eveniment), așa cum nutresc convingerea că este Pescărușul regizat de Andrei Șerban la Unteatru mi se pare, la rându-i, un eveniment în sine.
Lectura – un eveniment al cunoașterii era, este titlul unei cărți a profesorului meu de Teoria literaturii de la Facultatea de Litere a Universității clujene, Ion Vlad. Mi-am amintit de el, fiindcă felul în care citește, de această dată, Andrei Șerban celebra scriere a lui Cehov este, în opinia mea, un act artistic și intelectual prin care cunoașterea lui Cehov dobândește în spațiul teatral românesc un plus de profunzime. Autentică, reală, sinceră, nemimată, nerepetitivă.
Șerban a pornit la Unteatru în căutarea și exploatarea formelor noi din superba piesă a lui Anton Pavlovici punând în noua căutare câte ceva din propria lui identitate și biografie artistică și personală (de aici, cred, referințele, de data aceasta chiar la vedere, la Spațiul gol, minunata carte a lui Peter Brook), dar și dorind să găsească noi, probabil alte răspunsuri la întrebări care, fără doar și poate, l-au frământat și cu ocazia celorlalte patru anterioare versiuni scenice. Întrebările sunt simple, elementare. Ca, de pildă: De ce piesa aceasta care sfârșește cu o sinucidere este considerată comedie? Este atât de mare antiteza dintre felul în care înțelege arta, teatrul Trigorin și cel în care și le imaginează Treplev? Unde se ascunde, care este adevăratul personaj purtător al vocii autorului, Trigorin, Treplev sau nu cumva chiar doctorul Dorn? Cel care observă, de la început, cât de surescitată este umanitatea care îl înconjoară. Dorn, cu apreciabil simț al măsurii interpretat de Vitalie Bichir, fiind, deopotrivă, singurul om bun cu adevărat din piesă, singurul care, în lumea aceea pasională, ieșită din țâțâni și, totuși, exasperant de indiferentă la suferințele aproapelui, nu joacă teatru, însă apreciază, fără să poată spune de ce anume, scrierile teatrale ale fiului Arkadinei? Care este natura relației dintre Arkadina și Treplev. Cât de mult, cât de amplu recurge Cehov la formula teatrului în teatru? O face el doar în secvența reprezentării eșuate și neterminate a piesei lui Treplev? Nu cumva se poate merge până acolo, încât întreg spectacolul construit pe o piesă dintr-o piesă dintr-o altă piesă să devină o imensă și complexă metaforă a teatrului?
De data aceasta, Andrei Șerban a recurs la o adaptare liberă după o traducere de Mașa Dinescu și Andrei Șerban. A scos scrierea lui Cehov din limitele temporalității sale (actorii care, își asumă condiția de actori, sunt înveșmântați în blugi, tricouri, lucruri simple, doar Arkadina are rochii scumpe, elegante, creație a celebrei Doina Levintza), însă nu forțează abuziv zăgazurile, nu vrea să facă din Cehov un siluit contemporan al nostru.
Totul se consumă în spațiul simplu, devenit sinonim al spațiului gol, de la Unteatru. Teatrul de care este atât de bucuros fiindcă îl are Treplev se limitează aici la o piatră parcă înghețată, piatră care revine în scenă cu câteva momente înainte de revenirea din urmă a Arkadinei și a lui Trigorin. Piatra care înseamnă locul în care Nina Zarecinaia, adusă în scenă de jocul exploziv, pasionat al Alinei Rotaru, joacă o consistentă parte a spectacolului care marchează părăsirea definitivă a lumii care a atras-o și a distrus-o.
Actorii, zece la număr, care în reprezentația văzută de mine au jucat cu un admirabil spirit de echipă, de trupă, o trupă coagulată miraculos de rapid în jurul a ceea ce se numește astăzi, rece, tehnic, impersonal, funcționărește, un proiect, intră în scenă. Iau loc pe scaune și, în chip de spectatori, iau parte la pregătirile agitate în vederea începerii reprezentării piesei lui Treplev. Acesta, jucat cu o tensiune debordantă, nevrotic, cu disperare asumată de Bogdan Nechifor, își critică mama, pe Arkadina, interpretată admirabil, în zeci, infinitezimale nuanțe de Claudia Ieremia. Mamă care, de la un moment dat încolo, zâmbește, adoptând o poză voit artistică. Aflată în vădit contrast cu impasibilitatea, cu absența reală sau studiată a lui Trigorin, cu rafinament interpretat de Emilian Oprea. Un Trigorin care, vom vedea ceva mai încolo, își va reclama patetic libertatea pe care ar trebui să i-o redea Arkadina, își va deplânge copilărește neputința de a scăpa din mrejele teatrului jucat de aceasta, se va aprinde de pasiune în fața tinereții Ninei, însă va reacționa rece la primirea veștii sinuciderii lui Treplev. Un eveniment, o știre repede notată, înmagazinată, socotită un nou posibil subiect de povestire de cel pentru care viața trece precum expresul prin gară. Știre care parcă rimează cu discuția de tip interviu pe care o avusese cu multă vreme înainte cu Nina.
„Ce nervoși sunt toți și ce plini de iubire!” exclamă, la un moment dat, doctorul Dorn, personajul în care văd și aud adevărata voce a autorului care, deși adept al formelor noi, în primul rând în raport cu propria lui creație de până la momentul scrierii Pescărușului, nu cred că ar fi vrut să se identifice nici cu Trigorin, nici cu Treplev. Da, numai că iubirile din Pescărușul sunt fie nepotrivite, fie imposibile. Treplev o iubește pe Nina care e dominată de Trigorin, Mașa e îndrăgostită până la mistuire, până la recursul și abuzul de alcool și de droguri… de Kostea (și ce rol extraordinar face aici Sabrina Iașchevici), Polina (puternic, sigur, în aqua forte desenată de Florina Gleznea) se topește văzând cu ochii după doctor, însă este tratată ca ultima slugă de Șamraev (Gelu Nițu semnează un rol de zile mari, cu un moment de excelență în secvența Bravo, Silva!), drept pentru care își revarsă ura pe năpăstuitul, pe mașinăria de vorbe Medvedenko, înflăcărat interpretat de Ionuț Vișan. Da, toți sunt nervoși, nevrotici, sunt oameni ai clipei, cu o unică excepție. Consilierul Sorin, văzut de Constantin Cojocaru drept o mașinărie stricată, e singurul pentru care deja viața se conjugă la timpul trecut. El este, simplu, dureros, ironic, l’homme qui a voulu.
UNTEATRU din București
PESCĂRUȘUL de A.P. Cehov
Adaptare liberă după o traducere de Mașa Dinescu și Andrei Șerban
Regia: Andrei Șerban
Scenograf consultant: Valentin Vârlan
Costume Arkadina: Doina Levintza
Cu: Ionuț Vișan (Medvedenko), Sabrina Iaschevici (Mașa), Constantin Cojocaru (Sorin), Bogdan Nechifor (Treplev), Alina Rotaru (Nina), Vitalie Bichir (Dorn), Florina Gleznea (Polina), Gelu Nițu (Șamraev), Claudia Ieremia (Arkadina), Emilian Oprea (Trigorin)
Data reprezentației 6 octombrie 2018
Print