La aproape douăzeci de ani de când a fost publicat pentru prima şi singura dată în România, „Spaţiul gol” de Peter Brook, lucrare care a modificat fundamental gândirea despre teatru a secolului XX, se află acum în curs de apariţie la Editura Nemira, în colecţia Yorick. Vă oferim în avanpremieră un scurt fragment despre actor şi arta lui.
„Cuvântul „teatru” are multe sensuri confuze, deloc limpezi. În mai toată lumea, teatrul n-are un loc clar în societate, un scop precis, există doar pe bucăți: un teatru aleargă după bani, altul după glorie, altul după emoție, altul după politică și altul după distracție. Actorul aleargă de colo până colo, confuz și devorat de tot felul de condiții asupra cărora n-are niciun control. Actorii au defecte, pot fi uneori invidioși sau ușuratici, dar încă n-am întâlnit niciun actor care să nu vrea să lucreze. Iar puterea lor stă tocmai în această dorință de a lucra. Este ceea ce le permite profesioniștilor să se înțeleagă unul pe altul oriunde în lume. Dar actorul nu poate reforma de unul singur propria profesie. Într-un teatru cu puține școli și fără niciun scop, de obicei el este unealta, nu mecanismul. Totuși, chiar și atunci când teatrul se întoarce cu adevărat la actor, problema tot nerezolvată rămâne. În schimb, jocul specific teatrului fără viaţă devine centrul crizei.
Dilema actorului nu e valabilă doar pentru teatrul comercial, cu timpul lui insuficient pentru repetiții. Cântăreții și adesea dansatorii își țin lângă ei profesorii, până la sfârșitul vieţii. Actorii, odată lansați, nu mai au nimic care să-i ajute să-și dezvolte talentul. Dacă asta se vede cel mai alarmant în teatrul comercial, problema e valabilă, totuși, și în cazul teatrelor de repertoriu. După ce atinge o anumită poziție, actorul nu mai are teme pentru acasă. Să luăm un actor tânăr, neformat, dar arzând de talent și mustind de posibilități latente. Destul de repede el descoperă cam ce poate face și, după ce reușește să-și rezolve niște dificultăți, cu puțin noroc îl putem găsi în postura de a a avea o slujbă pe care o iubește, pe care o face bine și este în același timp plătit și admirat. Dacă ar încerca să se dezvolte, următorul pas ar trebui să fie acela de a merge dincolo de această poziție și limită aparentă și să înceapă să exploreze ceea ce e cu adevărat greu. Dar nimeni n-are timp pentru astfel de probleme. Prietenii nu-i sunt tocmai de ajutor, părinții rar se întâmplă să știe prea multe despre arta lui, iar agentul, care poate fi și bine intenționat, și inteligent, e acolo doar pentru a-l ghida spre cele mai bune oferte, nu spre ceva mai vag altceva, care ar putea fi chiar mai mult și mai bun… Cariera și dezvoltarea artistică nu merg neapărat mână în mână. Adesea, actorul pe măsură ce cariera lui se dezvoltă, începe să bată pasul pe loc și să se repete. E o poveste tristă și toate excepțiile nu fac decât să umbrească adevărul.
Cum arată o zi obișnuită din viața unui actor obișnuit? Desigur, plaja e largă… Stă în pat, bea, merge la coafor, la agent, filmează, înregistrează, citește, uneori studiază, ba chiar cochetează un pic cu politica. Dar felul cum el își petrece timpul, chit că e frivol sau, dimpotrivă, serios, e total neimportant. Prea puțin din ce face are vreo legătură cu preocuparea lui principală – adică aceea de a fi într-o permanentă căutare, ca actor – ceea ce înseamnă în fond a fi într-o permanență căutare ca ființă umană, ceea ce înseamnă să lucreze având ca scop propria dezvoltare artistică. Și unde s-ar putea întâmpla așa ceva? De-atâtea și-atâtea ori mi s-a întâmplat să lucrez cu actori care, după obișnuitul început în care „s-au lăsat pe mâna mea” s-au dovedit tragic incapabili, oricât s-au străduit, să lase deoparte, fie și pentru un moment în timpul repetițiilor, imaginea lor despre sine, atât de adânc înrădăcinată în jurul unui gol interior. În rarale ocazii când reușești să spargi această cochilie, e ca și când ai face o gaură în ecranul unui televizor.
Astăzi, în Anglia, pare că a răsărit brusc o rasă nouă de actori tineri minunați – imaginea seamănă cu cea a două șiruri de oameni într-o fabrică, privind în direcții opuse: unul dintre ele e format din oameni care-și târăsc cu greu picioarele, sunt obosiți și întunecați, iar ceilalți merg cu pas sigur, proaspeți și plini de viață. Avem impresia că unul dintre șiruri e mai bun decât celălalt, că șirul viu e format din elemente mai bune. Ceea ce e doar în parte adevărat, pentru că, în final, șirul cel nou va fi la fel de obosit și de întunecat ca cel vechi. Este un rezultat inevitabil al unor condiții care nu s-au modificat deloc. Partea tristă e că statutul profesional al actorilor de peste treizeci de ani prea rar e o reflexie adevărată a talentului lor. Există nenumărați actori care nu au niciodată șansa de a-și dezvolta potențialul cu care s-au născut și să-l facă să înflorească. În mod firesc, într-o profesie individualistă, se acordă o importanță exagerată și falsă cazurilor excepționale. Actorii excepționali, ca orice artiști adevărați, au un fel de putere alchimică, misterioasă, pe jumătate conștientă, și totuși trei sferturi ascunsă, pe care ei înșiși o definesc drept „instinct”, „presimțire”, „vocile mele” și care-i ajută să-și dezvolte viziunea și arta. Cazurile speciale pot urma reguli speciale… Una dintre cele mai mari actrițe ale timpului nostru, care, în timpul repetițiilor pare să nu urmeze nicio metodă, are, de fapt, un sistem propriu pe care nu-l poate exprima decât într-un limbaj de grădiniță. „Frământăm scena azi, dragule”, mi-a spus. „S-o mai punem puțin la copt”, „acum mai trebuie puțină drojdie”, „în dimineața asta, coasem ceva”. Nu contează: e vorba de o știință la fel de exactă ca și cum ar fi exprimat-o în terminologia de la Actors’ Studio. Însă abilitatea ei de a obține rezultate e doar a ei… Nu o poate comunica celor din jur într-un mod util, așa că, în timp ce ea-și „coace plăcinta”, iar un alt actor „o face așa cum simte” și un al treilea, în limbajul școlii de teatru, „caută superobiectivitatea stanislavskiană”, e clar că cei trei nu pot să lucreze împreună. E un lucru recunoscut de mult că, în lipsa unei companii unde să lucreze permanent, puțin actori reușesc cu adevărat să crească și să se dezvolte. Și trebuie să recunoaștem că și un teatru de repertoriu e condamnat la moarte pe termen lung, dacă îi lipsesc scopul, și astfel metoda, și astfel școala… Iar prin școală nu înțeleg, firește, un fel de liceu unde actorul își exersează membrele și memoria. Antrenarea mușchilor în sine nu poate dezvolta o artă, așa cum nu gamele creează un pianist și nici lucrul cu degetele nu ajută pensula pictorului. Și totuși, un mare pianist exersează cu degetele multe ore pe zi, iar pictorii japonezi îşi petrec viaţa exersând cum să deseneze un cerc perfect. Arta actorului este într-un anumit fel cea mai exactă dintre toate şi, fără un studiu constant, actorul se va opri la jumătatea drumului. ”
Print