Teatrul este, probabil, una dintre cele mai dificile arte, pentru că trebuie să se petreacă simultan şi în perfectă armonie trei legături: între actor şi viaţa lui interioară, între actor şi partenerii lui de joc, între actor şi public.
Întâi de toate, actorul trebuie să stabilească o relaţie tainică şi profundă cu cele mai adânci trăiri proprii. Marii povestitori pe care i-am întâlnit în ceainăriile din Afganistan şi Iran evocă miturile antice cu multă bucurie, dar, în acelaşi timp, cu un fel de gravitate interioară. În fiecare clipă se deschid în faţa publicului, dar nu pentru a-l distra, ci pentru a împărtăşi cu el sensurile din scrierile sacre. În India, povestitorii care spun Mahabharata în temple nu se îndepărtează niciun moment de la măreţia mitului pe care îl readuc la viaţă. O ureche e atentă la lumea interioară şi cealaltă, la lumea exterioară. Asta ar trebui să se întâmple cu orice actor adevărat. Să se afle în acelaşi timp în două lumi diferite.
E ceva extrem de greu şi de complex, care deschide drumul spre cea de-a doua provocare. Atunci când îl joacă pe Hamlet sau pe Regele Lear şi stabileşte o legătură cu adâncurile mitului ce rezonează în cele mai tainice ascunzişuri ale fiinţei lui, trebuie să rămână, totuşi, în relaţie completă cu ceilalţi actori. O parte a vieţii lui, angrenată în actul creator, trebuie întoarsă către interior, în momentul în care joacă. Şi poate el, oare, să facă asta – sută la sută – fără să piardă nicio clipă legătura cu persoana din faţa lui? Este atât de greu, încât ăsta e punctul unde eşti tentat întotdeauna să trişezi. Poţi vedea adesea actori, uneori actori foarte mari – şi în primul rând cântăreţi de operă –, siguri de reputaţia lor, care sunt pe de-a-ntregul prinşi în ei înşişi şi doar se prefac că joacă împreună cu partenerii de scenă. Această cufundare în ei înşişi nu poate fi catalogată superficial şi la prima mână drept vanitate sau narcisism. Dimpotrivă, poate proveni dintr-o profundă preocupare artistică, care, din păcate, nu merge atât de departe, încât să implice şi o altă persoană. Un Lear se va preface că joacă alături de Cordelia, folosindu-şi cu pricepere toate mijlocele tehnice prin care să arate că ascultă şi că priveşte, dar, de fapt, el se concentrează doar să fie un partener politicos, ceea ce e cu totul şi cu totul altceva decât a fi o parte dintr-un duo care creează împreună o lume. Dacă e doar un actor disciplinat, ce răsuceşte butonul şi se deconectează parţial atunci când nu e rândul lui, nu poate să-şi împlinească cea mai importantă dintre obligaţii, aceea de a ţine în echilibru balanţa între comportamentul exterior şi cele mai adânci impulsuri personale. Una dintre cele două părţi este aproape întotdeauna neglijată, cu excepţia momentelor de graţie, când nu există nicio tensiune, nicio subdiviziune şi totul funcţionează ca un întreg perfect, fără nicio pată şi fără nicio cusătură…
În timpul repetiţiilor, nu e bine să ajungi prea repede prea departe. Actorul care se expune emoţional mai devreme decât trebuie devine, de obicei, incapabil să descopere o legătură adevărată cu ceilalţi. În Franţa, a trebuit să pun accent pe acest aspect de multe ori pentru că actorii francezi sunt foarte dispuşi să se arunce imediat în plăcerea de a intra cu toată fiinţa în joc. Chiar dacă textul e scris pentru a fi rostit cu forţă, repetiţiile trebuie să înceapă în cea mai mare intimitate, pentru a nu ne risipi energia. În schimb, acolo unde există obiceiul ca actorii să se îngrămădească în jurul unei mese, înfăşuraţi în şaluri, la o ceaşcă de cafea, e absolut esenţial să se deschidă şi să-şi elibereze corpul ca să poată intra în joc, prin mişcare şi improvizaţie. Pentru a fi îndeajuns de liber ca să simţi o relaţie, de multe ori e bine să adaugi cuvinte şi mişcări textului respectiv. Desigur, e un episod temporar, pentru a te ajuta să ajungi la acel inefabil greu de atins, ce constă în a fi în legătură cu fondul tău cel mai adânc şi, în acelaşi timp, a vorbi cu voce tare. Şi cum anume poate cineva să-i dea voie acestei expresii intime să se dezvolte într-atât, încât să umple un spaţiu uriaş, fără să o trădeze? Cum se poate să ridici tonul, fără să distrugi respectiva legătură? Este incredibil de greu: aici e paradoxul artei actorului.
De parcă n-ar ajunge cele două provocări despre care am vorbit, vom lua în calcul acum şi cel de-al treilea lucru obligatoriu. Cei doi actori care se află în scenă trebuie să fie în acelaşi timp personaje şi povestitori. Povestitori în mai multe exemplare, povestitori cu mai multe capete, pentru ca, în timp ce dezvoltă în joc o relaţie între ei doi, să le vorbească şi spectatorilor. Lear şi Cordelia nu numai că vor stabili o relaţie cât se poate de adevărată ca rege şi fiică, dar doi actori buni vor fi atenţi neapărat să simtă dacă publicul îi urmează.
Aşadar, actorul trebuie să lupte în permanenţă ca să descopere şi să menţină aceastră triplă relaţie: cu sine însuşi, cu celălalt şi cu publicul. E uşor să întrebi: „Cum?”. Dar nu există nicio reţetă care să asigure reuşita. O balanţă triplă e o noţiune ce ne aduce brusc în faţa ochilor imaginea unui om care umblă pe sârmă. E conştient de pericol, se antrenează pentru a putea să-l înfrunte, dar balanţa există acolo, lângă el, gata oricând să se piardă sau să fie regăsită ori de câte ori păşeşte deasupra golului.
(Fragment din volumul „Fără secrete. Gânduri despre actorie și teatru”, publicat în Colecția Yorick a Editurii Nemira)
Print