Peter Brook: Cea mai grea sarcină pentru un actor e să fie sincer şi detaşat în acelaşi timp

BrookSăptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e o poveste pe care vă invităm s-o descoperiți! Azi, Peter Brook…

„Cea mai grea sarcină pentru un actor e să fie sincer şi detaşat în acelaşi timp. I s-a inoculat actorului ideea că sinceritatea e tot ce-i trebuie. Cu toată rezonanţa lui morală, termenul a creat o mare confuzie. Într-un fel, cea mai puternică trăsătură a actorilor lui Brecht este tocmai gradul lor de nesinceritate. Numai prin detaşare un actor îşi va putea vedea clişeele. Există o capcană periculoasă în cuvântul „sinceritate”. Mai întâi, un actor tânăr descoperă că munca lui e atât de exactă, încât are nevoie de anumite abilităţi. De exemplu, trebuie să se facă auzit. Corpul trebuie să se supună voinţei lui. Trebuie să aibă control asupra ritmului, nu să devină un sclav al diverselor ritmuri întâmplătoare. Aşadar, va căuta o tehnică şi curând va dobândi o metodă. Foarte uşor, metoda poate deveni o formă de mândrie şi un scop în sine. Devine doar dexteritate, lipsită de orice al scop decât acela de a o etala… Cu alte cuvinte, arta devine nesinceră. Actorul tânăr vede lipsa de sinceritate a celui mai în vârstă şi e dezgustat. El caută sinceritatea. Dar „sinceritate” e un cuvânt greu. Precum cuvântul „curăţenie”, poartă cu sine diverse asocieri de idei din copilărie, cum ar fi „bunătate”, „adevăr”, „decenţă”. Pare un ideal bun, un scop oricum mai bun decât acumularea de tehnici şi, cum sinceritatea e un sentiment, poţi oricând să-ţi dai seama când cineva e sau nu sincer. Aşadar, e un drum care poate fi urmat. Iar drumul spre sinceritate poate fi găsit prin „dăruire”, prin dedicare, prin onestitate, printr-o abordare „fără plasa de siguranţă”, şi, cum spun francezii, prin „plonjarea în apă”. Din nefericire, rezultatul poate fi adesea unul dintre cele mai slabe tipuri de joc. În cazul celorlalte forme de artă, oricât de adânc s-ar cufunda în creaţia sa, artistul poate oricând să facă un pas în spate şi să se uite la ce-a ieşit. În momentul în care un pictor face un pas în spate şi se uită la pânză, intră în joc alte facultăţi ale lui şi-i atrag imediat atenţia în privinţa exceselor. Capul unui pianist, fie el oricât de antrenat, este fizic mult mai puţin implicat decât degetele lui şi astfel, oricât ar fi el „transportat” de muzică, urechea tot îşi păstrează gradul ei de control şi detaşare. Jocul actorului este în multe privinţe unic în privinţa dificultăţilor, pentru că artistul trebuie să folosească materialul atât de preţios, de fragil şi de misterios care este el însuşi ca pe un medium. Trebuie să fie total implicat şi în acelaşi timp să păstreze distanţa – să fie detaşat, dar fără să se îndepărteze. Trebuie să fie sincer, dar şi nesincer: trebuie să exerseze ca să înveţe cum să fie nesincer cu sinceritate şi cum să mintă mai adevărat. E ceva aproape imposibil, dar e esenţial şi cu multă uşurinţă ignorat. Prea des actorii îşi construiesc creaţia pe marginea unor doctrine – iar asta nu e vina lor, ci a şcolilor „fără viaţă” în care au studiat.”

(Fragment din „Spațiul gol” de Peter Brook, traducere Monica Andronescu, Colecția Yorick, Editura Nemira, 2014)

Print

Un Comentariu

  1. Stefan Hagimă 25/10/2016

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.