Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului și a artelor spectacolului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e un spectacol pe care vă invităm să-l descoperiți! Azi, Peter Brook.
„Astăzi, în Anglia, pare că a răsărit brusc o rasă nouă de actori tineri minunați – imaginea seamănă cu cea a două șiruri de oameni într-o fabrică, privind în direcții opuse: unul dintre ele e format din oameni care-și târăsc cu greu picioarele, sunt obosiți și întunecați, iar ceilalți merg cu pas sigur, proaspeți și plini de viață. Avem impresia că unul dintre șiruri e mai bun decât celălalt, că șirul viu e format din elemente mai bune. Ceea ce e doar în parte adevărat, pentru că, în final, șirul cel nou va fi la fel de obosit și de întunecat ca cel vechi. Este un rezultat inevitabil al unor condiții care nu s-au modificat deloc. Partea tristă e că statutul profesional al actorilor de peste treizeci de ani prea rar e o reflexie adevărată a talentului lor. Există nenumărați actori care nu au niciodată șansa de a-și dezvolta potențialul cu care s-au născut și să-l facă să înflorească. În mod firesc, într-o profesie individualistă, se acordă o importanță exagerată și falsă cazurilor excepționale. Actorii excepționali, ca orice artiști adevărați, au un fel de putere alchimică, misterioasă, pe jumătate conștientă, și totuși trei sferturi ascunsă, pe care ei înșiși o definesc drept „instinct”, „presimțire”, „vocile mele” și care-i ajută să-și dezvolte viziunea și arta. Cazurile speciale pot urma reguli speciale… Una dintre cele mai mari actrițe ale timpului nostru, care, în timpul repetițiilor pare să nu urmeze nicio metodă, are, de fapt, un sistem propriu pe care nu-l poate exprima decât într-un limbaj de grădiniță. „Frământăm scena azi, dragule”, mi-a spus. „S-o mai punem puțin la copt”, „acum mai trebuie puțină drojdie”, „în dimineața asta, coasem ceva”. Nu contează: e vorba de o știință la fel de exactă ca și cum ar fi exprimat-o în terminologia de la Actors’ Studio. Însă abilitatea ei de a obține rezultate e doar a ei… Nu o poate comunica celor din jur într-un mod util, așa că, în timp ce ea-și „coace plăcinta”, iar un alt actor „o face așa cum simte” și un al treilea, în limbajul școlii de teatru, „caută superobiectivitatea stanislavskiană”, e clar că cei trei nu pot să lucreze împreună. E un lucru recunoscut de mult că, în lipsa unei companii unde să lucreze permanent, puțin actori reușesc cu adevărat să crească și să se dezvolte. Și trebuie să recunoaștem că și un teatru de repertoriu e condamnat la moarte pe termen lung, dacă îi lipsesc scopul, și astfel metoda, și astfel școala… Iar prin școală nu înțeleg, firește, un fel de liceu unde actorul își exersează membrele și memoria. Antrenarea mușchilor în sine nu poate dezvolta o artă, așa cum nu gamele creează un pianist și nici lucrul cu degetele nu ajută pensula pictorului. Și totuși, un mare pianist exersează cu degetele multe ore pe zi, iar pictorii japonezi îşi petrec viaţa exersând cum să deseneze un cerc perfect. Arta actorului este într-un anumit fel cea mai exactă dintre toate şi, fără un studiu constant, actorul se va opri la jumătatea drumului.
(Fragment din volumul „Spațiul gol” de Peter Brook, Colecția Yorick, Editura Nemira, 2014)