Peter Brook: „Nimic nu e definitiv”

Nimic mai banal sau mai de la sine-înţeles, ar putea comenta cei seduşi de terminologii şi de forţa gândirii în concepte. Nimic mai simplu, ar adăuga dezamăgiţi, când ar conştientiza că asta este una dintre lecţiile fundamentale ale regizorului Peter Brook, întruchipare a exploratorului umil, care a luat ceva din atitudinea meşteşugarului medieval faţă de propria muncă.

„Fără secrete. Gânduri despre actorie şi teatru” este a doua lui carte care apare în ediţie românească, după „Spaţiul gol”, volum considerat cea mai importantă scriere despre teatru din a doua jumătate a secolului XX. Este o carte în care autorul a adunat trei conferinţe susţinute la Paris şi la Kyoto, volumul păstrând, în spiritul autenticităţii, un puternic caracter oral, o carte a întrebărilor despre viaţă şi despre teatru, o carte a experimentelor artistice şi a experienţelor intelectuale şi sufleteşti. Recurgând la stilul limpede, transparent, al scrierilor sapienţiale, Peter Brook povesteşte despre întâmplări, gânduri, greşeli, încercări cu toată liniştea creatorului convins că nimic nu e niciodată definitiv, că teatrul este, în esenţa lui, o cale de apropiere între oameni, o reflecţie nesfârşită şi o artă cât se poate de concretă: „Absolut minunat este faptul că teatrul se află exact la intersecţia dintre marile întrebări ale omenirii – viaţă, moarte – şi meşteşug, care e o dimensiune practică, precum în olărit. În societăţile tradiţionale majore, olarul este cel care încearcă să găsească răspuns la întrebările fundamentale, dar în acest timp el îşi lucrează vasul. O astfel de dublă dimensiunea este posibilă în teatru. De fapt, asta este ceea ce-i conferă valoare”.

În „Viclenia plictisului”, „Peştişorul de aur” şi „Fără secrete”, cele trei componente ale volumului tipărit în colecţia Yorick de la Editura Nemira, descoperim  – dacă ne referim la cei care au citit Spaţiul gol, putem spune „redescoperim” – un gânditor senin şi încrezător în teatru şi forţa lui, în artist şi puterea lui. Suntem în faţa unui vorbitor calm, domol, care e atent la ascultătorii lui şi nu vorbeşte din sfera înaltă şi rarefiată, ci de aproape, de pe pământ, un reformator care pledează pentru necesitatea tradiţiei şi a explorării ei, pentru disciplina mintală şi corporală şi pentru depăşirea ei, pentru un teatru aşezat între „totul este posibil” şi „orice trebuie evitat”: „Cum să te poziţionezi între «totul e posibil» şi «orice trebuie evitat»?! În esenţa ei, disciplina poate fi un aspect pozitiv sau unul negativ. Poate închide toate uşile, poate anula libertatea sau, pe de altă parte, poate aduce rigoarea indispensabilă care să te ajute să ieşi din ţinutul mlăştinos al lui «orice». Iată de ce nu există reţete. Să rămâi prea mult în adâncuri poate să devină plictisitor. Să stai prea mult în zona superficialului devine repede banal. Să rămâi prea mult pe culmi poate fi insuportabil. Trebuie să ne mutăm tot timpul”.

Peter Brook vorbeşte seren despre urcuşuri şi coborâşuri, despre cercetările necesare ca aerul, făcute în tihnă cu artiştii care i s-au alăturat la centrul său de la Paris, despre cercetările din Bengal sau despre „Spectacolul pe covor”, cu care au străbătut toată Africa, despre montarea operei „Carmen” de Bizet sau despre „Furtuna”, producţie care s-a conturat după o căutare febrilă, dar mai ales despre pregătire, elementul esenţial al actului teatral. Pregătirea interioară este, în viziunea lui Peter Brook, cea din care se naşte scânteia, căci „teatrul este viaţă”. Pe de altă parte, pregătirea nu echivalează, în acest caz, cu elaborarea raţională, în care regizorul vede o piedică în calea descoperirii formei. Spaima de a nu greşi, susţine autorul, este inamicul feroce al actorilor. Ea vine din gândirea în exces, în general apanajul „artiştilor mediocri”.

„Regula fundamentală”, scrie Brook, „este să ţii minte că, până în ultima clipă, totul e doar o formă de pregătire, în aşa fel încât să ai curaj să-ţi asumi riscuri, pentru că nimic nu este definitiv”. Între „nimic nu este definitiv” şi „trebuie să ne mutăm tot timpul”, actoria şi teatru fac obiectului unui discurs care confirmă adevărul pardoxal că lucrurile complicate sunt cele mai simple. Cu toată limpezimea ce survine după decantare, cu toată convingerea consolidată decenii de-a rândul, cu toată dragostea şi cu tot firescul, Peter Brook nu întocmeşte o poetică, în sensul cunoscut al cuvântului, ci pledează pentru devăr, substanţă şi sens. Fără ele, teatrul devine altceva. Fără prezenţă autentică, înfăptuit în absenţa unui simţ al tainei, al inexplicabilului, teatrul se îndepărtează de propria natură: E foarte important să acceptăm că există mister. Atunci când omul îşi pierde simţul sacrului, viaţa îşi pierde sensul şi nu e de loc întâmplător că la originile sale teatrul a fost o „taină”. Totuşi, meşteşugul teatrului nu poate şi nu trebuie să rămână un mister. „Dacă mâna care ridică ciocanul nu e sigură de ceea ce face, va lovi degetul, şi nu cuiul. Vechea funcţie a teatrului trebuie respectată, dar nu cu acel tip de respect care te adoarme. E vorba de o scară ce trebuie urcată în permanenţă şi fiecare treaptă în plus înseamnă un alt nivel de calitate. Dar unde anume se află această scară? Treptele ei sunt detaliile, cele mai mici detalii cu care vă întâlniţi clipă de clipă. Arta detaliului duce spre inima misterului.”