În lumea teatrului a avut loc de curând un eveniment care nu s-a bucurat de vizibilitatea meritată. Peter Brook și-a publicat o carte despre unul dintre primele sapectacole cu care a rămas în istorie: Visul unei nopți de vară, montare realizată la Royal Shakespeare Company în 1970, o creație după care spectacolul de teatru n-a mai fost la fel. Mulți ani, povestește regizorul, toată lumea a dorit amintiri despre această montare, detalii, explicații, anecdote, teorii, confesiuni… Iată, regizorul face acum un gest de restituire într-un volum existentent momentan numai în limba engleză: The Quality of Mercy. Reflections on Mercy.
În continuare un mic fragment din volum.
„Avem 18 sau 19 ani, iar singura mea ambiție era să fac un film. Întâmplarea a făcut să-l cunosc pe Sir Alexander Korda, cel mai notoriu producător de teatru în vremea aceea, un ungur de origine umilă, emigrat ca să se căpătuiască mai întâi în Franța, apoi în Anglia, unde a avut succes, a fost ridicat la rang nobiliar de rege și s-a căsătorit ci frumoasa divă Merle Oberon, femeia perfectă, din punctul de vedere al tatălui meu.
Tocmai mă întorsesem de la Sevilla, unde petrecusem Săptămâna Luminată, și eram încântat de o mulțime de impresii enigmatice, imaginându-mi o poveste care să se petreacă în decorul acela extraordinar. Am o idee pentru un film…, am început timid să-i spun lui Sir Alexander. Mi-a tăiat-o cu o replică de neuitat, câteva cuvinte surprinzând mentalitatea epocii despre clasele din societatea britanică, despre snobismul recentului membru al castei nobililor. Mi-a tăiat-o cu un gest a lehamite, spunând: Și o bucătăreasă poate să aibă o idee.
Acesta avea să fie sfârșitul întâlnirii noastre. Întoarce-te după ce-ți dezvolți ideea, atât cât să ai o poveste adevărată de oferit.
Mi-a luat mulți ani să extrag această replică din contextul ei și să aud profundul ei adevăr. Și astfel ajung direct la Visul unei nopți de vară. Nu-mi trecuse niciodată prin cap să regizez un aspectacol după această piesă. O văzusem montată de multe ori în decoruri frumoase, cu fete entuziaste care fac pe zânele. Dar, când am fost invitat să pun în scenă piesa la Stratford, am descoperit cu surprindere că da, răspunsul meu era pozitiv. Undeva înlăuntrul meu exista o intuiție pe care nu o luasem în seamă.
După aceea, când circul din Pekin a venit într-un turneu european pentru prima dată, mi s-a dezvăluit că luminozitatea și viteza corpurilor anonime care fac acrobații uimitoare fără exhibiționism reprezintă spiritul pur. Nu era doar o demonstrație, ci, mai mult, o evocare și am început să-mi imaginez un spectacol în coproducție cu chinezii. Peste un an, am fost la New York unde am văzut un spectacol de balet al lui Jerome Robbins și el a deschis o altă ușă. Câțiva dansatori în jurul unui pian însuflețeau magic aceleași nocturne ale lui Chopin dintotdeauna inseparabile de balerina în tutu, de pomii pictații și de lumina lunii. Dar ei dansau acolo în haine fără vârstă. Sunt imagini care vor fi încurajat intuiția arzătoare că undeva există o formă neașteptată care așteaptă să fie descoperită.“
Print