În rubrica „Teatrul în cioburi de memorie” veți descoperi fotografii cu mari actori și mari regizori, împreună cu o scurtă poveste. Acum, regizorul Peter Brook și spectacolul „Furtuna” de William Shakespeare, din 1990.
Regizorul britanic a montat piesa de mai multe ori, prima dată în 1957, când își începea cariera și a realizat un spectacol remarcabil, cu John Gielgud, la Shakespeare Memorial Theatre. În 1990, la Théâtre Bouffes du Nord, a mai făcut o montare cu distribuție internațională, după ce câteva decenii se întorsese mereu la Shakespeare și experimentase. Ce crede Peter Brook despre această piesă, din ce în ce mai revizitată de creatorii de azi, vedeți mai jos, într-un scurt fragment din volumul „Spațiul gol”.
„Dintre toate piesele niciuna nu e atât de alunecoasă și de greu de pătruns precum Furtuna. Din nou descoperim că singura cale în care îi putem afla un sens mulțumitor este să o luăm ca pe un întreg. Intriga propriu-zisă e destul de neinteresantă. S-o folosești ca pretext pentru costume frumoase, efecte speciale și muzică nu prea merită. Ca un potpuriu de scriitură bună și farsă veselă poate cel mult să mulțumească vreo câțiva spectatori de matineu, dar de obicei reușește să îndepărteze pentru totdeauna de teatru generații întregi de elevi… Dar când începi să vezi că nimic nu e ceea ce pare în pieasa asta, că acțiunea se petrece pe o insulă, care nu e tocmai o insulă, de-a lungul unei zile, dar nu chiar o zi, că are loc o furtună ce generează o serie de întâmplări care se petrec în timpul furtunii, chiar dacă furtuna s-a terminat, că pastorala încântătoare pentru copii cuprinde firesc viol, crime, conspirații și violență. Când începem să dezgropăm temele pe care Shakespeare le-a îngropat cu atâta grijă, ne dăm seama că este într-adevăr cuvântul lui ultim și că are de-a face cu întreaga condiție umană. În același fel, prima piesă a lui Shakespeare, Titus Andronicus, începe să-și dezvăluie secretele în clipa în care n-o mai privim ca pe o înșiruire de efecte gratuite de melodramă și ajungem s-o privim ca pe un întreg. În Titus Andronicus totul se leagă de un flux întunecat din care se ridică ororile relatate ritmic și într-o succesiune logică. Privită în acest fel, piesa se dezvăluie ca expresia unui puternic și, în ultimă instanță, frumos ritual barbar. Dar în comparație în Titus Andronicus, acest fel de a scoate la lumină sensurile e simplu – azi, ne putem găsi oricând drumul spre violența care zace în subconștient. Cu Furtuna lucrurile stau cu totul altfel. De la prima lui piesă și până la ultima, Shakespeare a trecut prin multe purgatorii: poate că astăzi nu se întrunesc toate condițiile pentru ca natura piesei să se poată dezvălui în totalitate. Totuși, până vom găsi o cale de a o prezenta, putem, cel puțin, să ne ferim să confundăm textul însuși cu încercările nereușite de luptă cu el… Chiar dacă e greu de pus în scenă astăzi, ea rămâne un exemplu de cum anume o piesă metafizică poate găsi un limbaj firesc, în același timp sacru, comic și brut.”
Print