În luna februarie a avut loc la Paris lansarea volumului „Les Voyages ou l’ailleurs du théâtre. Hommage à Georges Banu“, căruia i-au fost dedicate mai multe evenimente. Lucrarea cuprinde eseuri scrise de importanți oameni de teatru pornind de la o temă pe care criticul de teatru George Banu a experimentat-o direct toată viața: călătoria. Intitulat „Călătoriile sau orizontul teatrului. Omagiu lui George Banu“, volumul este în pregătire la Editura Nemira și va fi publicat în colaborare cu Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.
Revista Yorick vă oferă în avanpremieră un fragment din eseul pe care critical Monique Borie i-l dedică celebrului regizor-călător Peter Brook.
„Când declară că nu e un regizor care călătoreşte, ci un călător care pune în scenă, Peter Brook îi acordă călătoriei valoare de sursă şi totodată de metaforă a muncii sale în teatru. O muncă ce într-un fel ritmează paşii unui călător mereu în căutare de noi plecări.
Călătorul Brook are multiple faţete. Mai întâi, la începuturi, îşi afirmă gustul pentru viaţa nomadă şi, de altfel, nu va dispreţui niciodată dimensiunea călătoriei ca evadare, ca nevoie de schimbare. Necontenit în mişcare, explorează Europa şi multiplică un du-te-vino între Europa şi Statele Unite. Mai apoi, devine un călător care explorează teritoriile altor orizonturi culturale, mergând dinspre Occident spre Orient, dinspre Europa spre Africa. Prin aceste călătorii el se afirmă în realitate ca un căutător. Călătoria şi căutarea sunt, pentru el, indisociabile. Călătorul şi căutătorul sunt una: mereu în mişcare, şi unul, şi celălalt traversează şi explorează teritoriile multiple ale formelor şi teritoriile diverse ale limbilor. Având mereu ca orizont căutarea, dincolo de diferenţele culturale, dincolo de diversitatea formelor, a unui nucleu universal, căutarea originii, a esenţei. Dar căutarea călătorului Brook nu se limitează la sursele teatrului, ea priveşte şi dimensiunea spirituală, aceea a unei călătorii-iniţiere în care drumul se referă la lumea lăuntrică. Şi toate aceste aspecte ale călătoriei brookiene sunt realizate în teatrul său. Însă nu ar trebui să uităm că în asemenea călătorii Brook nu a pierdut niciodată din vedere punctul de plecare, originea la care se reîntoarce mereu şi pe care continuă s-o poarte în sine în toate periplurile: teritoriul operei shakespeariene.
Într-o primă perioadă, aşadar, călătoriile în Europa şi între Europa şi Statele Unite sau Cuba şi Mexic ţin parţial de dimensiunea tradiţională a turneului sau de vizita regizorului invitat. Ele sunt întrucâtva răspunsul la nişte semne, la nişte apeluri venite din exterior, din afară, acele semne a căror scânteiere şi forţă de atracţie le evocă Brook în legătură cu NewYork-ul. Dar ele răspund totodată acelei nevoi intime care nu îl va părăsi niciodată pe Brook, legată de o viaţă, a cărei mişcare el o compară cu un pendul uriaş balansându-se “între ţări şi oameni, călătorii şi teatru.” În miezul acestei mişcări, căutarea unui “echilibru între viaţa din lăuntru şi viaţa din afară; dilema de a şti ce să dai şi ce să reţii, ce să accepţi şi ce să refuzi”. Împreună deja cu ideea de a experimenta cel mai mare număr posibil de forme, de genuri, de mijloace de informare, de ţări. Ceea ce implică, pentru el, visul de a primi viaţa şi teatrul sub toate formele lor.
Călător între genuri, forme şi tradiţii, de la bun început Brook s-a dorit a fi un om fără frontiere, capabil să se deschidă experienţei celuilalt. Această experienţă a celuilalt o face deja prin tema întâlnirii ― întâlnirea cu Craig la Florenţa, cu Brecht la Berlin sau cu Dalí în Spania ―, un preludiu la întâlnirea cu alte lumi şi care poartă în acelaşi timp în ele ceva din nevoia de “întâlnire cu oameni remarcabili”, a căror veritabilă dimensiune o va cristaliza figura lui Gurdjieff, dar dintre care Craig va rămâne o figură exemplară, ca expresie a căutătorului în teatru.
După părerea lui Brook, pentru actor, nevoia de un alt spaţiu se poate satisface prin accesul la alte vieţi, prin posibilitatea de a fi altcineva. Pentru regizor, în schimb, doar călătoria poate aduce răspunsul. Călătoria ca posibilitate de lărgire a mijloacelor de expresie, de împărtăşire a experienţelor, de stabilire a noi relaţii cu genuri diferite, dar şi cu viziuni diferite asupra lumii. Este ceea ce Brook numeşte “cultura legăturilor”, o cultură indisociabilă, pentru el, de călătorie. Pentru el, actul teatral are ca bază călătoria în măsura în care ea este inseparabilă de transgresarea limitelor unei lumi înguste şi de restabilirea sau măcar de explorarea relaţiilor pierdute nu doar între genuri, între categoriile limbajului, ci şi între vizibil şi invizibil. În Iran, ca şi în Africa, Brook va găsi posibilitatea de imersiune în tradiţii în care coexistă legăturile între vizibil şi invizibil, între lumea cotidiană şi lumea imaginară, coincidenţă care, pentru el, este fondatoare a teatrului şi face trimitere la esenţa pe care el vrea s-o regăsească şi s-o restaureze.
În faţa acestei “nevoi permanente de altceva” pe care o evocă, nici Parisul, nici Londra, nici New York-ul nu deţin răspunsul. “O dată în plus, călătoria, şi nu teatrul părea să ofere trecerea cea mai convingătoare spre o altă lume”. Această “altă lume” (deja fugar abordată cu ocazia unui prim voiaj în Afganistan, care îşi va căpăta întreg sensul mai târziu), Brook o va întâlni odată cu călătoriile spre alt spaţiu cultural, Iran mai întâi, apoi Africa. Traversarea formelor şi a limbajelor din care Brook a făcut una din bazele Centrului Internaţional al Cercetărilor Teatrale (Centre International des Recherches Théâtrales-CIRT) capătă o nouă dimensiune, aceea a întâlnirii cu o altă viziune asupra lumii, care implică o altă practică a limbajului, întemeiată pe forţa semnelor. Mai mult ca niciodată “călător care pune în scenă”, Brook leagă în mod intim forma spectacolelor sale de experienţa călătoriei. Într-adevăr, dacă pentru Brook călătoria reprezintă crearea unui spaţiu capabil de a accede la un alt nivel de experienţă, de a figura un nou început, acest nou început nu înseamnă o ruptură, în măsura în care experienţa călătoriei este concepută ca o punere la încercare a propriei sale munci. Ea corespunde în fapt unui drum necesar. Astfel, în legătură cu călătoria în Africa, Brook subliniază că ea nu însemna o dorinţă de ruptură, ci dimpotrivă. “Mergând în Africa, nu ies din drumul pe care mi l-am trasat.” Sau, de asemenea: “Africa este cu totul în sensul a ceea ce trebuie să fie explorat”. Brook revine mereu la această chestiune: “singura care mă interesează: care anume este natura experienţei teatrale”. Acea experienţă teatrală care se situează pentru el dincolo de diferenţele culturale, dar presupune traversarea lor pentru a ajunge la acel nucleu unde frontierele se anulează. (…)”
Print