„Teatrul e ca o vizită la doctor: la sfârșit, când pleci, trebuie să te simți mai bine decât atunci când ai intrat”, spunea Peter Brook, regizorul britanic care a condus câteva decenii teatrul parizian Bouffes du Nord, la care se întoarce acum cu o nouă creație.
Până acum, anul 2018 a însemnat mult pentru celebrul creator. Un spectacol nou, „The Prisoner”, produs la aceeași instituție din capitala Franței, și o carte nouă, „Tip of the Tongue. Reflections on Language and Meaning”, călătorie în capcanele limbii și ale sensului așa cum se pregătesc ele pentru scenă, pornind de la paralela engleză-franceză și revenind la Shakespeare.
Iar „vizita la doctor” pe care o propune de data aceasta, prima după „Battlefield”, spectacolul său din 2015, mizează pe elemente pe care regizorul le-a folosit deseori în creațiile sale și reușește un spectacol de la care pleci, într-adevăr, cu o stare mai bună decât cea pe care o aveai atunci când ai intrat în sală.
O amintire, dacă se poate spune așa, sau o poveste ascultată cândva stau la baza noii montări, care a avut premiera în martie și a plecat acum în turneu. Un maestru sufi din Afganistan i-a istorisit cândva lui Peter Brook o întâmplare adevărată, cu oameni adevărați, dintre care regizorul i-a și cunoscut pe câțiva. Despre incest și dreptate, despre adevăr, minciună și libertate, piesa spune povestea unui tânăr care-şi ucide tatăl şi trebuie să execute o singură pedeapsă: să fie închis nu la închisoare, ci în propria temniță (așa cum se întâmpla și cu adulterina din „The Suit”, un mai vechi spectacol al regizorului, care a avut un remake în anul 2010, la același Bouffes du Nord).
„Un om stă singur în fața unei închisori imense, într-un peisaj deșertic. Cine este el? De ce stă în fața închisorii?”, se întreabă în laconicul lor comentariu autorii spectacolului, Peter Brook și Marie-Hélène Estienne, vechea sa colaboratoare, după care continuă: „Să fie oare o alegere deliberată? Să fie o pedeapsă? Și ce crime au comis cei dinăuntru? Ce cred ei despre acest om? Să fie un nebun? Un nebun al lui Dumnezeu? Un criminal ca și toți ceilalți? Ce pedeapsă pentru ce crimă? Ce dreptate? Cine a luat această hotărâre? De ce se supune acestei dreptăți, dacă ar putea fugi oricând? Sunt întrebări pentru șefii închisorii, precum și pentru toți condamnații închiși între zidurile ei. Oare omul acesta caută o izbăvire? Asta vor oamenii să vadă? O fi acolo de mult?”.
Hiran Abeysekera, Ery Nzaramba, Omar Silva, Kalieaswari Srinivasan și Donald Sumpter sunt, așadar, distribuiți într-un spectacol care, într-un decor auster, pune într-o lumină neîndurătoare o societate tradiționalistă, ai cărei indivizi trăiesc într-o ramă rigid trasată și se confruntă cu o întâmplare ce scapă din tipare și, ca atare, nu poate fi judecată prin recurs la tipare. Nimic nou, de fapt, în traseul brookian, ci încă o fixare a unor preocupări și a unei estetici care cotinuă să-și arate calitățile. „Teatrul brut”, pe care Peter Brook îl categoriza și-l analiza în „Spațiul gol”, se întoarce la Bouffes du Nord sub acest pretext și se concretizează într-un discurs scenic în care predomină ceea ce nu se vede și ceea ce nu se spune. Kafkian, ca atâtea alte creații brookiene, mizând pe ambiguitate sau, mai bine spus, pe deschiderea pe care o presupune teatrul de cel mai înalt nivel, „The Prisoner” te face, într-adevăr, să te întorci mai bine după „vizita la doctor”.
O întâlnire de acum cincizeci de ani, când Peter Brook lucra la un film în Afganistan, a provocat acum o incursiune în problematica răului, a păcatului și a dreptății, care, cu mijloace scenice minime, invită spectatorul la o experiență ce continuă o vreme după ce iese din sală. „Lecția fără cuvinte pe care o dă The Prisoner”, scrie Laura Cappelle în cronica sa din The New York Times, „aceea că izbăvirea nu poate veni decât din interior, pare aproape naivă în lumea haotică din anul 2018, și chiar asta s-ar putea să fie ideea. Și totuși, uitându-se la așa ceva, provoacă un anume simț al deconectării”. Da, pentru anul 2018, „The Prisoner” este ciocnirea dintre două luni, cum spunea criticul amintit. Un fel de a face teatru care trimite spre interior, propus într-o lume foarte preocupată de exterior.
Print