În seara de 25 mai, celebrul regizor britanic a primit Premiul de Excelență al UNITER. Într-un interviu realizat la Paris de cunoscutul om de teatru George Banu, creatorul a răspuns pentru publicul din România. Acest dialog-document, din care la Gala UNITER s-au difuzat câteva minute și care poate fi accesat pe www.uniter.ro, vi-l propunem acum în versiunea integrală, cu permisiunea UNITER.
George Banu: Ne aflăm aici, acasă la Peter Brook, pentru a sta de vorbă, pentru a-l informa despre acest Premiu de Excelență oferit de Uniunea Teatrală din România, care împlinește 25 de ani de existență. 25 de ani de la dispariția lui Kantor, a lui Antoine Vitez, dar și 25 de ani de la nașterea UNITER. Acest premiu este, așadar, oferit de UNITER, în semn de mulțumire pentru tot ceea ce Peter Brook a dăruit teatrului la nivel mondial, dar și pentru impactul, pentru ceea ce au însemnat cele două mari spectacole ale sale pentru artiștii din România. „Regele Lear”, pe care generația mea l-a văzut, „Visul unei nopți de vară”, iar mai târziu, chiar la momentul nașterii UNITER, acel spectacol atât de atașant, de liber, „Woza, Albert!”. Pentru că vorbeam de Shakespeare, un hazard fericit face să ne întâlnim azi, 23 aprilie, ziua lui Shakespeare – iată o agreabilă coincidență. Oamenii de teatru din România se bucură că ai acceptat acest premiu. Într-un fel, acesta este modul lor de a-ți mulțumi, cu modestie, pentru tot ce ai făcut pentru viața teatrală din țara lor.
Peter Brook: Pentru mine, unul dintre cuvintele-cheie din limba de zi cu zi este cuvântul „Mulțumesc”. Cred că e o greșeală de exprimare să spui „Îți mulțumesc” atunci când vorbești despre ceva ce ai trăit împreună cu mine, așa cum, cu gentilețe, ai amintit. Când mi se spune „Îți mulțumesc”, eu răspund mereu că „Mulțumesc” are cu adevărat sensul profund al milei, care se pogoară. Este acel ceva care ne unește, care înseamnă că nu ești singur. Nimeni nu poate atinge, de unul singur, ceva de o asemenea calitate. „Mulţumesc” exprimă o trăire comună, nu ceva ce am făcut doar eu: eu nu sunt autorul unui spectacol, ci sunt cel care împărtăşeşte, cu o enormă recunoştinţă, ceea ce face împreună cu un număr foarte mare de oameni. Chiar şi Shakespeare, acela pe care toţi îl consideră autorul sacru, este cineva care colaborează cu alţii, în căutarea părţii ascunse a calităţii vieţii omeneşti. Asta nu se poate face individual. În niciun caz nu există un domn singur pe vreo insulă pustie care să creeze, zilnic, capodopere, doar pentru el. Din fericire, așa ceva nu există.
Există însă posibilitatea de a face asta grație colaborării… a actorilor… Desigur, fără actori, nu există teatru. Apoi, organizarea vizuală este uneori indispensabilă… Atunci apar coregraful, scenograful, creatorul de costume, muzicianul… Uneori însă acestea sunt secundare. Dar, odată ce ai luat hotărârea că este cu adevărat nevoie de acest tip de echipă, lărgită, pentru respectiva expediție, cuvântul „Mulțumesc” este împărtășit. Acum, astăzi, vorbindu-le artiștilor din România, pot să rostesc un profund „Mulțumesc”, nu să primesc o mulțumire, așa cum spuneai mai devreme, nici să o ofer. Căci suntem fericiți recunoscând că pentru un moment suntem toți împreună într-o îmbăiere atât de caldă și atât de specială, că mai ales azi, într-o lume atât de tristă, putem înălța capetele și spune „Mulțumesc” pentru tot ce li se întâmplă tuturor celor cu care am putut trăi această bucurie.
Eu cred și că acest „Mulțumesc” este azi acela al actorilor, al tinerilor actori și regizori care, văzând „Regele Lear”, au trăit acum aproape cincizeci de ani o experiență teatrală și una de viață în același timp. Când am văzut în 1971 „Visul unei nopți de vară”, în România Ceaușescu își lansa „tezele din iulie”: întoarcerea la o politică culturală dogmatică. Pentru mine, „Visul unei nopți de vară” a fost descoperirea unei lumi mai frumoase, mai luminoase, și recunosc că, atunci când actorii coborau în sală și ne spuneau „la revedere”, am avut sentimentul că trebuie să vin la Paris ca să-i regăsesc. Te-am regăsit peste un an la Teatrul Bouffes du Nord, unde am văzut „Timon din Atena”, capodopera care a marcat revenirea ta la teatru dupa lunga perioadă a călătoriilor de cercetare. Așadar, îți spunem acest „Mulțumesc” gândindu-ne la spectacolele tale, dar totodată și la ce au însemnat ele pentru viața noastră.
Trebuie să recunoaștem că lumea are nevoie să vadă creații ale autorilor de toate categoriile. Dar să recunoaștem că există unul unic, în toate țările, pentru tot ce povestește: Shakespeare. În jurul acestei idei se învârtește și cartea mea „The Quality of Mercy” („Calitatea milei”). El e o excepție de la toate regulile, căci a existat un singur caz: un om care a asimilat și a transpus totul în forme accesibile – formele cele mai populare, dar si cele mai nobile, cele mai ezoterice –, ele ne aparțin nouă, tuturor. Nu putem înțelege cum a fost posibil. Mă gândesc în fiecare zi la câte o expresie din piesele lui, de exemplu, la „Readiness is all” („Totul e să fii pregătit” – așa s-a tradus în română replica lui Hamlet – n. red.). Dincolo de cuvinte există o întreagă lume. Sunt fraze care nu sunt produsul unor cercetări literare, dar au un conținut atât de bogat, încât, în cazul lui Shakespeare, fiecare regizor, fiecare actor, fiecare critic are de ales să-și aducă mica lui contribuție la înțelegerea lor. E o plăcere să faci asta, dar recunoașterea, în oricare spectacol, este întotdeauna parțială. Pentru mine, durează doar în clipa aceea, a spectacolului. Acum, aici, pot să te asigur că „Regele Lear” care, la momentul respectiv, a fost din fericire considerat un „Rege Lear” definitiv, n-a fost de fapt decât un pas spre „Regele Lear” pe care nu-l voi vedea niciodată, la care nu voi ajunge niciodată. Toate formele adoptate atunci corespundeau posibilităților limbajului scenic din epoca respectivă. Și cu „Visul…” e la fel. Acum câțiva ani un producător londonez din West End mi-a scris că ar vrea să facă o reluare a spectacolului, în versiunea mea, și mă invita să merg acolo să-l refac, astfel încât să se joace multe reprezentații. Nu știu dacă răspunsul meu a fost sfidător sau ironic și nici nu mai știu dacă am răspuns. Ideea era atât de ridicolă… Pentru mine, pentru tine și pentru alții care nu sunt aici, „Visul…” acela din anii ’70 a avut rezonanță deosebită, dar numai câțiva ani. Să încerci să-l reproduci azi… ce oroare! Nu se poate face asta nici macar cu rețetele gastronomice! Și în cazul lor hotărăște bucătarul dacă e posibil să pregătească un fel sau altul, în funcție de ce se întâmplă în momentul acela.
Dar aceste spectacole sunt, pentru noi, o legendă. Ele, reunite, formează legenda multor artiști.
E bine, dacă însă legenda nu ne orbește și dacă nu facem ce fac toți dictatorii din toate țările – peste tot, extrema dreaptă e azi cu adevărat un pericol pentru noi toți, unul din ce în ce mai amenințător. În împrejurările atât de critice în care trăim, ea face să creadă că avem o deosebită nevoie de eroi care să ne spună „Aveți încredere în mine! Ia priviți ce reputație am! Jur că, dacă îmi dați puterea, voi pune fiecare lucru la locul lui și veți regăsi marea noastră tradiție”. Voi face asta. Însă după aceea urmează întotdeauna transformarea lui în dictator, cu toate ororile care decurg de aici. În sfârșit, ne spunem atunci, mitul devine realitate. Eroul nostru a venit. Simțim însă toate dimensiunile înfricoșătoare ale cuvântului „erou”. Dar există întotdeauna clipa când se ivesc zorile, acest minunat moment când răsare soarele. E corect așa. Fiecare lucru la locul lui.
Noi am simțit această înălțare a eroului când l-am văzut pe Paul Scofield la București. Iar eu, personal, am mers la Stratford-upon-Avon să-l revăd pe Allan Howard. Eu cred că iubitorii de teatru trăiesc din legende.
În cazurile astea, nici unul, nici altul nu căutau să obțină un statut de erou pentru ei înșiși. Nici eu, după plecarea de la Bouffes du Nord, n-am dorit ca teatrul să-mi poarte numele, cum se face aproape automat! Lui Scofield i-ar fi plăcut să lase o urmă, o urmă în inimă. Am trăit ceva împreună și nimeni nu poate retrăi asta. Poate doar comunica, așa cum ai reușit tu să faci în scrierile tale, atât de bine de-a lungul vieții, de-a lungul carierei. Încercăm să-l ajutăm pe celălalt să simtă, fără să-i creăm iluzia că am putea regăsi experiența aceea inițială acolo, pe loc. Acum ceva vreme am descoperit cum tânărul regizor Mamoulian a scris cum în același teatru, la o distanță de câteva luni, a văzut-o pe Sarah Bernhardt sosind împreună cu legenda în care era învăluită, după care a venit Eleonora Duse, și ea cu legenda ei. Povestea că la prima reprezentație a lui Sarah Bernhardt la Londra se afla în sală și că publicul fremăta înainte să înceapă spectacolul. Era excitația stârnită de legenda care va veni în fața noastră… La Eleonora Duse, pe de altă parte, a regăsit aceeași excitație, dar el simțea, ca toată lumea de acolo, că e vorba despre altceva… Înainte să intre Eleonora Duse, publicul, în aceeași sală și poate alcătuit din aproape aceiași oameni care o văzuseră pe Sarah Bernhardt, aștepta într-o liniște absolută. Iată două aspecte reale a două legende diferite: legenda spectaculară, teatrală a lui Sarah și legenda purității, a sensibilității, a lui Duse. Povestind, putem transmite și e foarte util pentru oameni, căci descriem ceva ce nu vor mai regăsi niciodată. Înregistrarea video e de ajutor, mărturia e de ajutor, dar, în ultimă instanță, asta arată nevoia de a recrea împreună cu ceilalți experiența vie.
E esențial să le spunem oamenilor de teatru nu să se încreadă în amintire, ci să se încredințeze clipei.
Și că amintirea este o hrană, o provocare. Dar să nu se gândească nicio clipă că trecutul poate fi altceva decât trecut. Are valorile lui. Și limba spune tot: în engleză se zice „I present a play” („prezint un spectacol”), pe când în franceză avem „re-presentation” – „re-prezentare”. Mă gândesc la ceva care ne aduce de unde am plecat. Suntem aici, pe strada Daniele Casanova, care n-are nimic de-a face cu marele seducător, ci cu o femeie torturată de Gestapo, mare eroină a Rezistenței franceze. Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că, în clipa în care depășește un anumit nivel, un anumit prag al așteptărilor noastre, și pătrunde puțin mai departe, în cotloane necunoscute, când trece pragul informației primite la intrarea în sală, când pătrunde mai adânc, în necunoscut, în realitatea necunoscută de mai jos sau în realitatea necunoscută de mai sus, teatrul, în toate formele sale, este mereu un moment când cele două devin una, când întunericul e luminat de strălucirea ce traversează jocul actorilor. Dacă înțelegem asta, înțelegem că teatrul este întotdeauna, în orice țară, o amenințare la adresa autorităților publice, fiindcă teatrul nu poate fi decât un element revoluționar, care obligatoriu trezește în spiritul tinerilor nevoia de a compara realitatea cu ceea ce ar putea să fie. Și asta este foarte periculos pentru orice regim. Din punctul meu de vedere, cel mai mare omagiu adus teatrului a fost cenzura, ea fiind recunoașterea faptului că teatrul este periculos. Deci, acest premiu venind din țara asta minunată, România, mă bucură și mă face să sărbătoresc faptul că teatrul a fost, va fi și mai ales este un pericol. Un pericol public.
Traducere Dana Ionescu
Print