Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e o poveste pe care vă invităm s-o descoperiți! Azi, Peter Brook…
„Teatrul este, probabil, una dintre cele mai dificile arte, pentru că trebuie să se petreacă simultan şi în perfectă armonie trei legături: între actor şi viaţa lui interioară, între actor şi partenerii lui de joc, între actor şi public.
Întâi de toate, actorul trebuie să stabilească o relaţie tainică şi profundă cu cele mai adânci trăiri proprii. Marii povestitori pe care i-am întâlnit în ceainăriile din Afganistan şi Iran evocă miturile antice cu multă bucurie, dar, în acelaşi timp, cu un fel de gravitate interioară. În fiecare clipă se deschid în faţa publicului, dar nu pentru a-l distra, ci pentru a împărtăşi cu el sensurile din scrierile sacre. În India, povestitorii care spun Mahabharata în temple nu se îndepărtează niciun moment de la măreţia mitului pe care îl readuc la viaţă. O ureche e atentă la lumea interioară şi cealaltă, la lumea exterioară. Asta ar trebui să se întâmple cu orice actor adevărat. Să se afle în acelaşi timp în două lumi diferite.
E ceva extrem de greu şi de complex, care deschide drumul spre cea de-a doua provocare. Atunci când îl joacă pe Hamlet sau pe Regele Lear şi stabileşte o legătură cu adâncurile mitului ce rezonează în cele mai tainice ascunzişuri ale fiinţei lui, trebuie să rămână, totuşi, în relaţie completă cu ceilalţi actori. O parte a vieţii lui, angrenată în actul creator, trebuie întoarsă către interior, în momentul în care joacă. Şi poate el, oare, să facă asta – sută la sută – fără să piardă nicio clipă legătura cu persoana din faţa lui? Este atât de greu, încât ăsta e punctul unde eşti tentat întotdeauna să trişezi. Poţi vedea adesea actori, uneori actori foarte mari – şi în primul rând cântăreţi de operă –, siguri de reputaţia lor, care sunt pe de-a-ntregul prinşi în ei înşişi şi doar se prefac că joacă împreună cu partenerii de scenă. Această cufundare în ei înşişi nu poate fi catalogată superficial şi la prima mână drept vanitate sau narcisism. Dimpotrivă, poate proveni dintr-o profundă preocupare artistică, care, din păcate, nu merge atât de departe, încât să implice şi o altă persoană. Un Lear se va preface că joacă alături de Cordelia, folosindu-şi cu pricepere toate mijlocele tehnice prin care să arate că ascultă şi că priveşte, dar, de fapt, el se concentrează doar să fie un partener politicos, ceea ce e cu totul şi cu totul altceva decât a fi o parte dintr-un duo care creează împreună o lume. Dacă e doar un actor disciplinat, ce răsuceşte butonul şi se deconectează parţial atunci când nu e rândul lui, nu poate să-şi împlinească cea mai importantă dintre obligaţii, aceea de a ţine în echilibru balanţa între comportamentul exterior şi cele mai adânci impulsuri personale. Una dintre cele două părţi este aproape întotdeauna neglijată, cu excepţia momentelor de graţie, când nu există nicio tensiune, nicio subdiviziune şi totul funcţionează ca un întreg perfect, fără nicio pată şi fără nicio cusătură…
(Fragment din volumul „Fără secrete. Gânduri despre actorie și teatru”, de Peter Brook, traducere de Monica Andronescu, Editura Nemira 2012)
Print