În această toamnă, în colecția Yorick a Editurii Nemira va apărea un nou volum semnat Peter Brook – „The Shifting Point”. Vă oferim în continuare un fragment din volumul aflat în pregătire.
Conferința păsărilor
În anii dinainte să ne stabilim la Bouffes du Nord n-am crezut niciodată că expresia corporală e un scop în sine, deși am lucrat asupra corpurilor și asupra gesturilor. Am studiat sunetele ca mijloace de expresie, și totuși nu ne-am imaginat niciodată că asta înseamnă eliminarea formelor de limbă obișnuite. Am lucrat pe improvizație liberă în fața a diverse feluri de spectatori având un scop simplu: să înțelegem mai bine legăturile dintre adevărul unei forme și calitatea a ceea ce primește publicul.
Punctul de plecare am fost, în mod necesar, noi înșine. Oricum, pentru a evita pericolul de a ne învârti în cercuri narcisiste, e absolut esențial să fii zdruncinat din exterior, iar asta se întâmplă când încerci să lucrezi pe ceva ce este o provocare pentru înțelegere și te obligă să vezi dincolo de universul personal.
Așa că în scurtă vreme am ajuns la poetul sufit Attar, care ține de o tradiție în care autorul însuși se luptă să slujească o realitate mai mare decât cea a plăsmuirilor și a ideilor personale – încearcă să aducă în roadele închipuirii sale un univers ce se întinde mult dincolo de el. Conferința păsărilor este o creație cu infinite fațete și nivele: pentru noi, a fost oceanul de care aveam nevoie. Ne-am apropiat de el cu delicatețe, pas cu pas.
Am jucat mici fragmente din spectacol în tufișurile din Africa, în suburbiile Parisului, cu chicano în California, cu indienii în Minnesota și la colț de stradă în Brooklyn: întotdeauna în alte forme, dictate de nevoia de a comunica, și întotdeauna descoperind cu mare emoție că conținutul ei este într-adevăr universal, că transcende cu ușurință toate barierele de natură socială și culturală.
În ultima noastră seară la Brooklyn din 1973 au jucat trei versiuni diferite. La ora opt, versiunea teatru brut: vulgară, comică, plină de viață. Cea de la miezul nopții era în căutarea a ceea ce este sfânt: în intimitate, în șoaptă, la lumina lumânării. Ultima versiune începea pe întuneric, la cinci dimineața, și se termina la răsărit, avea formă de corală, totul se întâmpla prin intermediul cântecului improvizat. În zori, înainte ca membrii grupului să se despartă pentru mai multe luni, ne-am spus: Data viitoare trebuie să încercăm să adunăm toate aceste elemente diferite în unul și același spectacol.
Și până să ne putem întoarce la Attar au trecut niște ani.
De data asta aveam două scopuri: să înlocuim improvizația cu un spectacol nu neapărat fix, ci suficient de stabil să fie jucat cât de des e cazul, iar impresiile parțiale, fragmentare pe care le avusesem în trecut să le înlocuim cu o încercare de a capta poemul în întregimea lui, de a-i spune povestea într-un fel mai cuprinzător.
Mai nou, aveam încă un element important. Un scriitor de mare talent și sensibilitate se implicase treptat în activitățile noastre: Jean-Claude Carrière, în locul lui Ted Hughes. La început stătea tăcut într-un colț și se uita, după care ni s-a alăturat la exerciții și improvizații, ne sugera teme, scria fragmente de scenariu. Când am ajuns la Bouffes du Nord, el și-a asumat răspunderea groaznică de a-l reda pe Shakespeare într-o limbă atât de puțin potrivită unui asemenea scop, franceza. Atunci când Conferința păsărilor a devenit un proiect adevărat, el era cu noi, gata să contribuie la creația de grup în felul lui unic, așa cum numai un specialist, un om al cuvântului scris, o poate face, așa cum Saly Jacobs, care fusese cu noi de la Teatrul Cruzimii, ne-a dăruit harul ei unic de scenograf.
Ca în multe alte mituri și tradiții, în Conferința păsărilor lumea vizibilă e reprezentată ca iluzie, ca umbră pe o suprafață care este pământul. Iar la teatru e la fel, bineînțeles. Teatrul este o lume de imagini și forța lui este să creeze iluzii. Dacă lumea e iluzie, teatru e iluzie-în-iluzie. Și, dintr-un punct de vedere, teatrul poate fi un drog foarte periculos. Unul dintre reproșurile vehiculate mulți, mulți ani la adresa a ceea ce se numește teatru burghez este că, reflectând iluziile înapoi asupra spectatorilor, teatrul le scoate în evidență visurile și, deci, și orbirea, incapacitatea de a vedea realitatea.
Dar, ca orice, se poate să fie și exact invers. În teatru iluziile au în mai mică măsură corp, pentru că le lipsește atașamentul puternic față de înseși forțele care fac ca în viață iluziile să fie atât de imposibil de spulberat. Fiind prezentări imaginare, ele pot avea o natură dublă și așa ne apropiem de sensul din Conferința păsărilor. Pe de o parte, așa cum scrie în text, când te întorci spre impresiile din viață, vezi viața. Dar când te întorci invers, vezi ce e dincolo de aceste iluzii și apar și lumea vizibilă, și cea invizibilă.
Print