În 1995, cu ocazia apariției în limba engleză a scrierii sale intitulate Visătorul, Ian McEwan își avertiza cititorii că au în mână „o carte pentru adulți despre un copil, într-un limbaj pe care să-l înțeleagă”. O precizare parcă scrisă anume pentru Ada Milea, de atâtea ori sensibilă la astfel de scrieri, dar parcă și pentru acele Teatre aflate în căutare de texte pe care să le metamorfozeze în spectacole adresate unor extrem de diverse categorii de public.
Cartea, nu știu dacă e neapărat vorba despre un roman, ci, mai degrabă, despre o succesiune extrem de coerentă, foarte bine sudată de șapte povestiri, a fost cum nu se putea mai bine primită de critică. Iată! Recenzentul de la The Independent scria că „Ian McEwan izbutește să îmbine cu simplitate sclipiri în stare pură ale marii literaturi. S-ar putea spune că romanul (sic!) său evoluează pe două registre – cel al copiilor și cel al adulților –, dar, în realitate, falia dintre acestea e greu de distins. Visătorul este o carte despre nostalgii neîmpărtășite, iar copiii nu își pot aroga monopolul acesta”. Comentatorul de la Evening Standard puncta, la rându-i: „O proză limpede și plină de viață. Citiți cu voce tare aceste povestiri copiilor dumneavoastră; vă vor bulversa”. Un îndemn de care iarăși sunt sigur că a ținut seama aceeași Ada Milea, dar și conducerea Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, atunci când au decis să transforme scrierea lui Ian Mc Ewan într-un spectacol.
Ce a făcut, de fapt, Ada Milea? Exact ceea ce îndemna recenzentul de la Evening Standard. A citit cu voce tare povestirile din Visătorul, însă a făcut-o, desigur, în felul ei propriu, adică în formula unui concert-spectacol.
Unii critici care au comentat înaintea mea montarea de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (mă gândesc îndeosebi la Doru Mareș) au comparat montarea cu o altă mare realizare a aceleiași instituții de spectacole – cu Jucăria de vorbe după Arghezi, în două rânduri și cu două distribuții, pusă în scenă acolo de Alexandru Dabija. Aveau, fără doar și poate, dreptate. Eu aș spune că mie Visătorul mi-a adus aminte de Alice în Țara Minunilor, cu precizarea că toate minunile despre care este vorba în spectacol nu sunt văzute decât de personajul principal al scrierii, un copil pe nume Peter Fortune, și, câteodată, de sora lui, Kate. De aici excepționalitatea, atâta câtă este, a celor două personaje.
Pentru profesori, mai exact pentru cele trei profesoare, extrem de rafinat înfățișate, mai corect spus caricaturizate, fără însă a recurge la grotescul primar, ridicol, de proastă calitate, de actrițele Gina Gulai, Maria Hlibovski și Cătălina Ieșanu, Peter este un „copil dificil”. Ele par să empatizeze mai degrabă cu Barry, care într-un fel este acasă, în cu totul altul la școală, în ambele ipostaze bine desenat, cu farmec chiar, de Dragoș Ionescu. Nici părinții lui Peter nu știu pe ce picior anume să danseze atunci când vine vorba despre fiul lor puțin altfel. Care le strică cumva confortul, tabieturile lor casnice. Extrem de bine particularizate de Ada Milea în colaborare cu scenografa Alina Herescu, semnatara unui decor organizat în mai multe planuri, conturând universuri plurale, amplificate de animația imaginată de Paul Mureșan, și de actorii Nora Covali și Rareș Pîrlog. De aceea, ambii se întreabă dacă nu cumva la maternitate s-a produs o greșeală și le-a fost dat la plecare un alt copil.
Peter e cu totul altfel decât ceilalți copii din cartier și din clasă, cu atent cenzurate note comice și remarcabilă implicare aduși în scenă, alături de Dragoș Ionescu, de Cătălina Bălălău, Andrei Merchea Zapotoțki și Valentin Florea. Asemenea colegilor lui de joacă și de școală, la fel ca sora lui Kate (Corin Grigoraș), Peter (Emanuel Becheru) merge luni, marți, miercuri, joi, vineri la școală cu autobuzul. I se mai întâmplă să nu vrea să iasă din casă, fiindcă afară e ger și sub plapumă e cald și bine, să își continue visele în drum spre școală, să uite să coboare la stația la care trebuia să o facă, să se întrupeze pe mai departe într-un motan bătrân devenit cel mai bun prieten ș.a.m.d.
Fiind vorba despre un concert spectacol, toate aceste întâmplări ciudate care îi amuză pe unii, le provoacă întrebări altora, îi scandalizează pe vigilenții de profesie sunt spuse pe note muzicale. Sunetele vin din voce (întreaga distribuție cântă și cântă bine, chiar dacă se mai întâmplă câteodată ca lucrurile să mai scape de sub control, însă așa e live-ul), din instrumente hai să le spunem standardizate (cum este chitara de care se folosește Tatăl), dar și din instrumente bizare – o oală, o râșniță etc. Inventivitatea e fără margini, implicarea asemenea. M-a fascinat, de pildă, în reprezentația văzută de mine cu câtă pasiune cânta Andrei Merchea Zapotoțki.
Spuneam și scriam în urmă cu ceva vreme că Teatrul Tineretului din Piatra Neamț dispune, la această oră, de ceea ce s-ar putea numi o trupă (aproape) ideală. Aproape orice propunere repertorială își află acolo interpreții. O directoare tânără, ambițioasă (Gianina Cărbunariu) e dornică să valoreze posibilitățile trupei. Ar fi perfect dacă ar fi lăsată să își vadă în liniște de treabă. Atât de politicienii urbei și ai județului, cât și de tot felul de falși oameni pretins „de bine”, de „avertizori” deloc pro bono, specializați în șopârle, denunțuri și pac, la Războiul!.
Teatrul Tineretului din Piatra Neamț
VISĂTORUL după Ian McEwan
Spectacol concert de Ada Milea
Scenografia: Alina Herescu
Desene&animație: Paul Mureșan
Cu: Emanuel Becheru (Peter), Corina Grigoraș (Kate), Nora Covali (Mama), Rareș Pîrlog (Tata), Gina Gulai, Maria Hlibovski, Cătălina Ieșanu (Profesoarele), Cătălina Bălălău, Andrei Merchea-Zapotoțki, Dragoș Ionescu, Valentin Florea (Copiii)
Data reprezentației: 17 mai 2018
Print