Peter O’Toole: „Nu voi fi un om obișnuit, pentru că am dreptul să fiu extraordinar”

Otoole5Rebel, scandalagiu, capricios, sarcastic. Aceste cuvinte se repetă invariabil când vine vorba despre Peter O’Toole. Histrionic, teatral, inegal, genial. Și aceste cuvinte apar în majoritatea portretelor care încearcă să surprindă specificul unei personalități care a contrariat, a enervat, a amuzat, a fascinat, o personalitate intrată în cultura populară și în dicționare, o personalitate care și-a jucat cu umor măștile, știind însă să nu se devoaleze decât în parte.

Între teribilism și devotament pentru profesie, între chef de joacă și dorința de a fi extraordinar pe platoul de filmare și pe scenă, între umorul când lejer, când aspru și sentimentul efemerului s-au petrecut cei optzeci de ani din viața lui Peter O’Toole. Legenda nu doar supraviețuiește creatorului ei, ci-l lasă mult în urmă, într-un secol în care s-a răsfățat și n-a refuzat nicio ocazie să trăiască clipa, un secol deloc simplu, deloc calm, deloc înțelegător, deși secolul libertății. Viața lui a luat sfârșit în 2013, la puțin peste un an după ce-și anunțase printr-un mesaj simplu retragerea din carieră:

„Dragilor, e timpul să mă retrag din teatru și film. Activitatea mea profesională, pe scenă și în fața camerelor de filmat, mi-a adus aprecierea publicului, împlinire sufletească și confort material. M-a adus alături de oameni deosebiți, colegi buni cu care am împărțit destinul inevitabil al actorilor – reușitele și eșecurile. În orice caz, cred cu tărie ca fiecare trebuie să decidă singur când să pună punct carierei sale. Adresez, așadar, actoriei un rămas-bun fără regrete și plin de recunoștință.”

Sfârșitul? S-a temut de el, nereușind să-l țină departe de gândurile nocturne, cum spunea fără emfază într-unul dintre puținele interviuri acordate în ultimii ani. Un sfârșit care l-a găsit în cele din urmă într-un spital londonez, un sfârșit care se anunțase însă cu zeci de ani înainte și-l făcuse să renunțe la alcool, un demon de-o viață, care l-a sedus încă din adolescență pe irlandezul blond, îndrăgostit devreme de scenă, de travesti, de sonetele lui Shakespeare (pe care susținea că le știe pe de rost) și de micile plăceri ale vieții trăite după bunul plac. Peter O’Toole, actorul care nu voia să fie un om obișnuit pentru că avea dreptul să fie un om extraordinar, cum el însuși a spus-o cu umor, trufie și bravadă, a făcut roluri excepționale, dar a avut și prestații jalnice, după care a trebuit să se reabiliteze, a hipnotizat de-a dreptul în câteva filme și câteva spectacole de teatru și, cel mai adesea, a refuzat să vorbească despre „stilul” personal, despre ce înseamnă să faci actorie.

Otoole4Deși a început să joace devreme, în adolescență, deși a avut ani de glorie în Hollywoodul înecat în șampanie, unde nu și-a refuzat niciuna dintre plăcerile omenești, deși a glisat permanent între mai multe identități, Peter O’Toole n-a primit niciodată ce a meritat, susțin unii criticii de film, din cauza pasiunii pentru alcool. În ciuda succesului, rolurile de amploare ajungeau greu la el. A jucat destul, dar ar fi putut face mai mult. Lipsit însă de ambiții carieriste, preocupat ani întregi de „mărunțișuri” – sexul frumos, cântatul la cimpoi, dansul irlandez, crichetul – și fidel hedonismului la care n-a renunțat niciodată, n-a fost încrâncenat în a construi o carieră. Oscarul, se știe, l-a ocolit. Deși a fost nominalizat de mai multe ori, nu l-a câștigat niciodată și a primit cu multă rezervă statueta onorifică acordată în anul 2003. Asta, după ce s-a îmblânzit, căci inițial trimisese un mesaj de refuz:

„Încă sunt în stare să câștig un nenorocit de Oscar pe merit. Rog Academia să amâne această onoare până împlinesc 80 de ani”.

Tumultul începutului

Otoole1Copilul născut într-o zi de august – nu se știe exact, ci doar aproximativ, care, susținea actorul, laconic și bonom cum îl știau apropiații și admiratorii – într-un orășel irlandez, a crescut în Anglia, la Leeds, și a fost la început în umbra tatălui, agent de pariuri de modă veche. „De la el am moștenit histrionismul și stilul. Se îmbrăca frumos, purta ghetre și pălărie. Când eram mic mă gândeam: Așa trebuie să arăți în public”, a povestit actorul peste ani.

A ajuns pe scenă repede, la Bristol Old Vic, înainte de a deveni major. Chiar începând din anii ’50, ani de formare, a devenit ceea ce se numește, în locul unui alt superlativ absolut, „un fenomen”. Teatral, adesea grosolan în interpretare, cu o voce greu de clasat și o privire care-ți dă fiori, strident în spectacol, strident în viața care începea după fiecare spectacol.

„Eram tineri, fuseserăm copii în vremea războiului – vă imaginați cum era să fii liber în 1945, să nu mai fie bombardamente, rații de hrană și restricții. Eram teribil de entuziasmați. Nu eram niște bețivi singuratici și plictisitori, care sorb vodcă într-o cameră. Nici gând: ieșeam în oraș și beam în public!”, își amintea Peter O’Toole despre o tinerețe despre a scris câteva sute de pagini în autobiografia „Loitering with Intent”.

În 1954, după doi de armată, timp în care cochetase cu gazetăria și fusese ajutor de fotograf, intrase la Royal Academy of Dramatic Art, convins că trebuie să se facă actor. Avusese o adolescență neliniștită, se încăierase adesea în puburi, după ce-și făcea slujbele mărunte pentru a-și câștiga existența. Coleg de facultate cu Alan Bates și Albert Finney, și-a consolidat statutul de rebel declarat – și-a sfidat profesorii și a mers mai departe cu nopțile albe, la care, de altfel, nu va renunța decât în ultimii ani de viață. Ba chiar a fost supus terorii de a lua lecții de balet, despre care povestește cu un umor nebun în volumul de memorii.

Actor la Bristol Old Vic, a jucat peste 50 de roluri în 3 ani, inclusiv pe Vladimir din „Așteptându-l pe Godot”, piesa lui preferată, în care a fost distribuit și coordonat de Samuel Beckett în persoană, și pe Hamlet, rol cu care se va întâlni mai târziu, încă o dată, în regia lui Laurence Olivier, la Londra.

A plecat apoi, pentru o stagiune, la Stratford, unde a interpretat mai multe personaje shakespeariene. S-a căsătorit cu actrița irlandeză Sian Phillips, cu care a avut două fiice și o relație tumultuoasă, tensionată, pasională, care se va încheia peste douăzeci de ani.

Glorie cu lumini și umbre

Otoole2Lumea filmului deja deschisese ochii spre tânărul talent care se ridica în forță, spre actorul care „lătra” cuvintele pe scenă, cum susțineau unii cronicari. Elizabeth Taylor a vrut să-i dea un rol în „Cleopatra” rebelului cu ochi alunecoși care va cuceri toată suflarea în „Lawrence al Arabiei”, filmul din 1962, regizat de David Lean.

Ascensiunea sa va fi, dintr-odată, de neoprit, însă presărată cu eșecuri de neînțeles. Imediat nominalizat la Oscar, actorul înzestrat cu o carismă puternică, va hipnotiza publicul în filme ca „Becket” (1964), „Cum să furi un milion” (1966), „Leul în iarnă” (1968), „La revedere, domnule Chips” (1969), „Clasa conducătoare” (1972), „Cascadorul” (1980), „Anul meu preferat” (1982), pentru care va fi nominalizat la aceeași distincție.

Departe de teatrul londonez câțiva ani, se va întoarce pe scenă în 1973, pentru o stagiune, și un Unchiul Vania de neuitat, spun criticii și spectatorii care și-l amintesc. Dar tot atunci va primi diagnosticul de pancreatită și va suferi o intervenție chirurgicală grea. Lupta cu alcoolul câștigase, aparent, o partidă. Dar numai aparent, căci ulterior se va dovedi că nu consumul de alcool ar fi fost principala cauză a bolii, asupra căreia, de altfel, actorul a fost mereu discret.

„Hamlet”, lunga montare a lui Laurence Olivier de la Teatrul Național din Londra, în care a jucat rolul titular, la insistențele regizorului, cu o „nefericită” perucă blondă, a fost uitată repede și actorul s-a întors la film, pentru „Leul în iarnă”, în care a făcut un rol istoric, alături de Katharine Hepburn.

În toți acești ani, firea capricioasă i-a consolidat statutul de rebel, cu tot ce implică el: scandaluri, bătăi, conflicte, beții, orgii, pe care niciodată nu va încerca să le nege ori să le scuze. O bătaie la Roma cu un paparazzo, o căsuță căreia i-a dat foc în Țara Galilor, în timpul unei vacanțe, absențe de la reprezentații în care avea rolul principal, o beție de seară la Paris și mahmureala petrecută a doua zi, în zori, în Corsica, toate s-au întâmplat cu adevărat și sunt consemnate cu umor în memoriile sale. Latura zgomotoasă a celebrității n-a fost niciodată în umbră și nici beneficiile și plăcerile fi frivole:

„Într-o dimineață m-am trezit celebru. Mi-am cumpărat un Rolls Royce alb și am condus pe Sunset Boulevard, cu ochelari negri și în costum alb, făcând cu mâna din mașină ca regina mamă”, își amintea actorul mai târziu.

„Strania calitate” a actorului de cursă lungă

Versatilitatea, atribut al actorilor de școală veche, a dobândit-o în timp, talentul înnăscut și anii de practică netezindu-i calea: „Am învățat disciplina de modă veche a teatrului. Iar unul dintre cele mai importante lucruri a fost versatilitatea. Dacă voiai să fii actor adevărat, dacă voiai să fii Larry Olivier, Michael Redgrave sau John Gielgud, trebuia să fii versatil.” Realismul cucerea pe-atunci scena britanică și n-a stat departe de el, aristocrația înfățișării sale, remarcată deja, ajutându-l să-și contureze, pe de altă parte, portretul de actor care continuă o tradiție.

Histrionismul și plăcerea grotescului, cultul sfidării și luxul de a urma aproape orice impuls l-au însoțit permanent pe actorul fermecător, pentru care convențiile și regulile au existat numai pentru a fi încălcate. A fost un actor extraordinar, dar nu cumva s-a și făcut de râs pe scenă? Ba da, răspund istoricii. În 1980, de exemplu, după câțiva ani de absență, când a avut loc revenirea în teatru, în „Macbeth”-ul de la Old Vic, prestația sa a fost dezastruoasă și, cu cât criticile au fost mai directe, cu atât vânzările de bilete au fost mai mari.

Fascinat de mască și travesti, Peter O’Toole a interpretat cuceritor, peste doi ani, un actor, Alan Swann, în „Anul meu preferat” (1982), rol care i-a adus a șaptea nominalizare la Oscar, pe care însă l-a pierdut din nou, de data asta în fața lui Ben Kingsley. Numai prietenul și colegul de generație Richard Burton a bătut același record la nominalizări. De altfel, acesta l-a portret astfel: „Nu-ți puteai lua ochii de la el. În general actoria e considerată un meșteșug și eu cred la fel. Excepție fac câțiva actori și câteva actrițe ieșite din comun care, o dată sau de două ori în viață, ridică acest meșteșug la un alt nivel, transformându-l în ceva ciudat, mistic și profund tulburător. Cred că Peter O’Toole are această stranie calitate.”

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.