În cea de-a treia zi a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu a avut loc o conferinţă specială susţinută de Peter Stein, unul dintre cei mai importanţi regizori ai lumii, invitat la ediţia din acest an cu spectacolul „Faust Fantasia”.
„E un moment istoric pentru Festivalul Internaţional de teatru de la Sibiu să-l avem în mijlocul nostru pe Peter Stein, o legendă a teatrului mondial, unul dintre cei mai importanţi oameni de teatru din Europa secolului trecut şi a celui prezent. Îi mulţumesc pentru că a acceptat să aducă această bijuterie după <Faust>”, a spus Constantin Chiriac, directorul FITS.
La întâlnirea de duminică dimineaţa de la Centru Habitus din Piaţa Mică din Sibiu a participat şi George Banu, care a condus dialogul cu Peter Stein.
„Mă numesc Peter Stein şi sunt regizor de teatru de aproape 50 de ani, acum am 75 de ani. Din cauza vârstei nu mai aparţin teatrului european şi într-un fel sper să mor ca un personaj exterior acestui teatru. Pentru că acum concepţia mea despre regie nu mai există. În concepţia mea, regizorul era un interpret al marilor texte, texte clasice sau contemporane. Eu vreau să înţeleg un text care poate fi un text important, un text clasic sau un text dimpotrivă, simplu, ca Labiche, pe care-l voi pune în scenă la Odeon la Paris. Şi încerc ca această înţelegere să fie transmisă prin actori în toată realitatea textelor”, şi-a început Stein discursul.
Filolog care s-a îndreptat apoi spre regia de teatru, cel care a creat Schaubuchne a continuat, dezvăluindu-şi concepţia despre teatru: „Eu vreau să înţeleg, am citit cărţi, am o anumită cunoaştere a teatrului, a istoriei, a etnologiei, dar aş vrea să se înţeleagă faptul că n-am o proiecţie asupra spectacolelor şi de aceea spectacolele mele sunt plicticoase… Pentru mine ceea ce e important sunt autorul şi actorul. Regizorul căruia nu-i plac actorii e mai bine să părăsească teatrul şi să facă altceva. Aş vrea ca la capătul unui spectacol actorii să apară ca fiind în acelaşi timp autorii şi regizorii. Regizorul pleacă, cei care rămân sunt actorii, ei poartă ideile piesei, ei transmit înţelegerea piesei, într-un fel, ei sunt cei care dau viaţă actului teatral.”
În ceea ce priveşte creaţia cu care Peter Stein a venit la Sibiu, „Faust Fantasia”, o creaţie care a pornit de la celebrul spectacol după „Faust” de la Hanovra, care dura 22 de ore, regizorul a spus:
„Vreau să precizez că ce aţi văzut ieri seară nu era teatru, era un concert, de altfel monologurile nu fac parte din esenţa teatrului. Esenţa teatrului pentru mine este dialogul, cu două personaje, unul dintre personaje afirmă, iar celălalt neagă…”
Peter Stein e cel care a introdus şi a dezvoltat în Germania ideea de dramaturg, în sensul german al cuvântului, bazat pe o cultură foarte vastă, pe o pregătire istorică şi literară puternică, dar, în acelaşi timp, el este cel care insistă asupra faptului că înţelegerea piesei nu se poate face decât prin lucrul cu actorii pe text.
„Filologii au multe mijloace de a înţelege acest text, dar le lipseşte un mijloc: actorii. <Faust> e o piesă scrisă pentru teatru, cu actori care se deplasează, care vorbesc, deci trebuie să pornim de la ideea permanentă că <Faus> poate fi înţeleasă graţie actorilor. Trebuie să avem dorinţa de a înţelege piesa originală şi nu de a aplica piesei originale o idee prestabilită. Acelaşi lucru cu tragedia greacă. Tragedia greacă într-un fel nu există. Nu există originalul lui Eschil, de exemplu. Textul este transmis 2000 de ani mai târziu şi, într-un fel, e o ruină. Dar fără ajutorul specialiştilor filologi nu putem înţelege esenţa argumentelor şi gândirii lui Eschil.”
Hamlet nu sunt eu!
Expunându-şi ideile despre modernizarea textului clasic, Stein a continuat: „E foarte uşor să spui <Medeea sunt eu>, Medeea este prima femeie abandonată, care îşi omoară copiii. Se poate face foarte uşor o Medee îmbrăcată în haine de femeie de serviciu. Problema e că Medeea nu e aşa deloc. Nu e doar femeia abandonată. Ea are şi o altă misiune, aceea de a fonda un cult. Iar viziunile asta moderniste, pentru mine înseamnă reducerea complexităţii nivelului iniţial, importanţa nivelului original pe micimea mea personală. Trebuie să povestim istoria lui Hamlet ca pe o istorie care a avut loc acum trei-patru sute de ani. Nu putem spune <Hamlet sunt eu>. Nu sunt eu… Hamlet e o poveste îndepărtată. Dacă îl prezentăm astfel, publicul e într-un fel responsabil, publicul poate înţelege similitudinile cu timpul nostru. Interesant este să acceptăm că e o poveste veche de 2500 de ani sau de 400 de ani şi că e o reducere a acestei istorii dacă o rezumăm la simplele noastre probleme personale de azi, îndeosebi sexuale. Problemele şi ale tragediei şi ale lui Hamlet captează ceva ce are legătură cu esenţa omului.
Ceea ce mă interesează este distanţa faţă de aceste texte şi, în acelaşi timp, proximitatea… Dacă vrem să povestim lucruri de azi, de ce să nu scriem o piesă sau să luăm o piesă scrisă azi. Problema este că textele scrise azi, chiar cele publicate în Anglia, care e terenul cel mai fertil pentru dramaturgia contempoarnă nu sunt atât de puternice ca textele clasice. Sunt texte care ne sunt mai apropiate, dar nu sunt atât de profunde ca cele clasice. De ce se întâmplă asta? Modul nostru de a recepta realitatea s-a schimbat complet. Aproape 50 la sută din receptarea realităţii se întâmplă virtual. Şi acest lucru nu e favorabil recepţiei teatrale. Asta are efect pentru că am pierdut obişnuinţa aşteptării, a lentorii teatrului. Pentru că teatrul e lent, poate produce plictis, dar fără plictis nu putem ajunge la profunzime, la esenţa textului. Iar tendinţa omului de azi este aceea de a schimba canalele la tv. Cu teatrul nu e aşa. De aceea oamenii de teatru folosesc vechile piese, dar, modernizându-le, le distrug.”
Stein, creatorul unei „Orestia” istorice, care a marcat reîntoarcerea la tragedia greacă, a continuat prin a expune înrudirea dintre experienţa faustiană şi cea a eroului grec: „în ambele cazuri e vorba de o serie de eşecuri, de înfrângeri ale personajului. Debutul legăturilor mele cu tragedia greacă vin de când aveam 13 ani, când a trebui să traduc un fragment din <Filoctet>. Baza tragediei greceşti este înţelegerea vieţii umane ca un paradox. Un lucru care e cvasi-imposibil. Faptul de a te naşte ca să mori e ceva ce creierul nostru nu poate înţelege. Pe acest absurd se bazează toată tragedia greacă. Să faci ceva, să suferi şi să înveţi. Omul este programat să facă ceva, să intervină, să acţioneze, dar asta conduce la o ratare. Suferim, eşecul produce suferinţă, dar în acelaşi timp înveţi ceva. Pe urmă însă lucrurile reîncep în acelaşi ciclu.
Teoria tragediei aristoteliene era acela de a produce catharsis. Nimeni n-a cunoscut tragedia grecească pusă în scenă. Ce poate fi acest catharsis? Ceea ce încercam să-i explic actorului este că, dacă acceptăm punctul de plecare al tragediei, că viaţa e absurdă şi, totuşi, încercăm să facem acţiuni care ne conduc la eşec, dar nu capitulăm înseamnă că suntem eroi. Şi acest eroism este într-un fel sensul pe care-l are purificarea. Goethe a vrut să facă aproape acelaşi lucru cu Faust.”
„Trebuie să ai încredere în viaţa piesei”
Peter Stein a povestit apoi aventura lui „Faust” care a durat 22 de ore… şi una dintre probleme era cum să echilibreze numărul de closete pentru femei şi bărbaţi. „Ideea era să organizăm viaţa umană în cele 22 de ore. Au fost şi alte piese lungi, <Orestia> ţinea nouă ore, <Wallenstein>, douăsprezece ore ore… Oamenii spun că e imposibil să rămâi douăsprezece ore într-un teatru. Ba e posibil, trebuie să organizezi viaţa în aşa fel încât publicul să se simtă bine. Trebuie să ai încredere în viaţa piesei, în autorul care a scris pentru teatru. Sunt ritmurile vitale: tensiunea, respiraţia… Dacă publicul aplaudă la sfârşit, aplaudă nu doar actorii, ci se aplaudă şi pe sine însuşi… Aceste spectacole creează o comunitate între spectatori şi actori. Ideea criticului dispare. Pentru că, de fapt, participăm la un eveniment.
Am încercat să povestesc <Demonii> lui Dostoievski, douăsprezece ore, iar la sfârşit spectatorii nu voiau să plece. Era un restaurant unde oamenii rămâneau după spectacol. Nu voiau să se despartă de actori. Iar pentru ei e o experienţă foarte importantă. Actorii nu au sentimentul că sunt nişte marionete în mâna unui regizor idiot, ci că devin o parte din public, acceptaţi de public ca nişte rude.
„Astăzi, din ce în ce mai mult, sunt regizori care sparg şi hibridează textul, în timp ce teatrul lui e bazat pe structuri, pe arhitecturi. E mai degrabă un arhitect, un constructor, decât un deconstructor”, a spus George Banu, iar Stein a continuat: „Întotdeauna am fost foarte interesat de arhitectură, chiar de când eram interesat de istoria artei. Un teatru fără spaţiu nu funcţionează. Am încercat de fiecare dată să găsesc relaţia justă între ceea ce voiam să spun prin piesă şi relaţia spaţială între public şi actori”.
Vorbind apoi despre ceea ce s-ar numi „teatru tradiţional”, regizorul german a încheiat cu vehemenţă: „Eu nu vreau să fac teatru tradiţional. Ce înseamnă teatru tradiţional? Eu vreau să fac teatru! Şi pentru asta vreau să folosesc mari autori, capabili să scrie pentru teatru. Nu mă interesează să fac dialoguri pentru televiziune, care mă fac să vomit. Am pus în scenă şi piese scrise azi, dar vreau să fie texte adevărate. Pentru mine teatrul tradiţional nu există, pentru că există riscul să cadă întotdeauna în clişee şi în convenţii”.
Print