Miroase a caldarâm după ploaie. Se aud copite de cal pe piatră cubică. Lumina de felinar alungeşte umbrele doamnelor elegante însoţie de domni în frac. Piaţa Teatrului prinde iarăşi viaţă peste timp, în paginile cărţii scrise de Ana-Maria Nistor. La intersecţia dintre Calea Victoriei şi Câmpineanu astăzi tronează un hotel de sticlă şi aluminiu cu o faţadă ce aminteşte de vechiul Teatru Naţional. În perioada interbelică aici era epicentrul vieţii culturale al unei lumi care avea timp; să îşi bea cafeaua la Capşa, să ia cina la Continental, să se plimbe pe aleile Cişmigiului, să facă voiaje la Paris şi să îi aplaude seara fie pe Calboreanu în „Apus de soare”, fie pe Tănase la Gărdina de vară.
Pentru scenariul filmului său „Midnight in Paris”, Woody Allen primea Oscarul în urmă cu trei ani. Şi l-a meritat din plin; cu umor, subtilitate, rafinament, simplitate, în ritm de jam session de jazz, ne-a luat cu el într-o plimbare în timp. Acelaşi lucru îl face şi Ana-Maria Nistor în cartea sa „Piaţa Teatrului”. Când vezi prima dată volumul de 500 de pagini, ai sentimentul că stai în faţa unui tom faţă de care te poţi apropia doar cu respect, dar şi cu teamă. Teama aceea pe care o inspiră istoriile de teatru serioase, documentate, pline de informaţii, de date importante şi nume sonore. Se regăsesc toate acestea şi aici. Doar că nu au nimic ameninţător. Discursul intelectual şi documentarea minuţioasă fac parte dintr-o poveste frumoasă, fascinantă, spusă cu drag, ca de un prieten.
Puterea de seducţie a acestei cărţi stă în farmecul senzorial pe care îl degajă; o răsfoieşti şi ai impresia că alaltăieri, parcă, l-ai văzut pe Camil Petrescu coborând, elegant, pe Calea Victoriei. O citeşti cu atenţie şi deja parcă ai fi prieten cu Birlic. O reciteşti şi îţi pare rău că doar ţi s-a părut şi că te-ai născut puţin prea târziu. Curiozitatea noastră atât de aţâţată de scandalurile contemporane a uitat să mai reacţioneze la micile detalii. „Piaţa Teatrului” ne aduce aminte, cu răbdare, să ne dăm timp pentru a descoperi micile delicii ale vieţii. Câte un citat din Arghezi, sau din Mihail Sebastian, sau din Nicolae Iorga, sau din Liviu Rebereanu fac racordul dintre fantezia spumoasă şi ludică pe care autoarea o foloseşte din plin şi adevărul istoric la fel de efervescent. Întorci paginile şi odată cu ele limbile ceasului îşi schimbă sensul până când ajungi în plin Bucureşti interbelic.
Istoria nu trebuie să fie neapărat un lung şir de date şi fapte. Istoria înseamnă amintire subiectivă filtrată prin obiectivitatea unei documentări asumate. Viaţa culturală a unei perioade nu poate sta numai în cifre şi nume. Iar în „Piaţa Teatrului” afli de toate. Şi nu din zvonuri sau bârfe. Vorbeşti despre artă, despre politică, despre mondenităţi, despre salariul unui actor, despre societari de onoare, despre succese, despre iubiri, despre sufleur, despre culise, despre cabinele artistelor, despre cum se trăia mai frumos decât o facem noi astăzi. Şi eşti nostalgic, poate puţin invidios, sau dimpotrivă respiri uşurat că nu trebuie să cumperi Ediţia specială pentru a afla ultimele ştiri care îţi vin direct pe peretele de Facebook. Senzaţia de informaţie sigură, verificată, la prima mână, este, însă, certă.
„Piaţa Teatrului” de Ana-Maria Nistor publicată la Editura Academiei Române este ca un spectacol de teatru bun – bucură publicul larg şi îi incită pe oamenii de teatru. O istorie de teatru pe care o citeşti cu un zâmbet în colţul gurii. Apoi asculţi o romanţă veche, închizi ochii şi visezi la automobile lucioase, mănuşi glacé, parfum de Chanel No. 5 şi emoţiile unei premiere de gală.
Print