Mi-am mai amintit în urmă cu ceva vreme într-una dintre cronici de marele și regretatul critic Valentin Silvestru. Iubit, stimat, temut, socotit drept ayatollahul criticii teatrale de dinainte de 1989, masiv contestat și imund jignit după aceea, dl. Silvestru a fost, indiscutabil, ceea ce se cheamă un constructor. Lui i se datorează bazele sistemului festivalier din România, el a știut să aibă grijă la conservarea prestigiului criticii de teatru și la crearea unei anumite, deși imperfecte, e drept, solidarități de breaslă.
Însă cum nimeni nu-i chiar fără niciun cusur, și Valentin Silvestru avea idiosincraziile sale. Respingea din start actorul regizor, pe care îl socotea drept o adevărată pacoste – și nu s-ar putea spune că cel mai adesea nu avea dreptate – și nu putea să suporte genul bulevardier în teatre. Spunea și aproape că ne convinsese pe toți că genul acesta minor, care în niciun caz nu aspiră să trateze, cu atât mai puțin să rezolve marile probleme ale umanității, este nimic altceva decât un fleac, o bagatelă, ceva ce nici nu trebuie luat în seamă.
Aici se pare că marele critic se afla în eroare. Căci dacă puțini actori-regizori au realizat spectacole notabile (el, de pildă, îl recunoștea drept profesionist doar pe Grigore Gonța, care chiar stârnise admirație cu a sa Fată din Andros), au fost mulți regizori buni, chiar mari care au montat spectacole excelente cu vodeviluri despre care numeroși specialiști în istoria literaturii dramatice universale susțin că se numără printre fundamentele teatrului absurdului. Să ne amintim că prin anii ’90 a făcut la modul excepțional asta marele Vlad Mugur care a montat și la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, și la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț Crima din strada Lourcine, să spunem că astăzi umple săli și aproape că este imposibil să se satisfacă cererea de bilete la excelentul Colivia cu nebune, spectacol pus în scenă la Teatrul bucureștean Metropolis de Victor Ioan Frunză.
Ce au demonstrat, de fapt, atât Vlad Mugur, cât și Victor Ioan Frunză? Că genul bulevardier nu se montează de la sine, că spre a place, dar și a conta esteticește el are nevoie în distribuții măcar de actori stăpâni pe meserie, nu din aceia cărora trebuie să li se dea de lucru ca să își justifice și ei leafa care, oricum, vine.
Printre dramaturgii care aproape că au dus la perfecțiune genul în a doua jumătate a secolului XX s-a aflat francezul Pierre Chesnot. Autor industrios de texte ale cărui piese erau nelipsite din repertoriile Teatrelor din România. Lifting, Vecina de alături, Cavoul de familie (în acesta din urmă jucau, la TNB, Olga Tudorache și Adrian Pintea), dar și alte titluri salvau salariile în neagra perioadă a autofinanțării din ultimul deceniu comunist.
Actorul Daniel Vulcu, de la Teatrul Regina Maria din Oradea, care are deja o destul de bogată experiență în regizarea acestui gen de piese (amintesc doar câteva titluri – Colivia nebunelor, Și miniștrii calcă strâmb, Dineu cu proști) a găsit în cine știe ce arhivă Arta adulterului. O capodoperă a genului. Scriere în care Pierre Chesnot complică în așa fel lucrurile, încât la sfârșitul actului întâi ești gata să pariezi că nimeni și nimic nu îi va putea salva de răzbunarea soțiilor și soților pe adulterinii Jean-François Moncey și Nathalie Martigue, pentru ca la finele actului al doilea totul să se rezolve ca prin minune. O rezolvare sărbătorită printr-o partidă de amor așa cum se cuvine. Sigur, spectacolul de la Oradea nu dă gaură în cer, nu a fost și nu va fi selecționat la Festivalul Național de Teatru, nu va primi nominalizări la Gala Premiilor UNITER, dar place. Este corect construit regizoral, bine susținut scenografic de propunerile în domeniu ale lui Bogdan Spătaru, este acceptabil în privința costumelor, deși autoarea lor, Amalia Buie, și, în primul rând regizorul trebuiau să fie atenți că, la un moment dat, voluptoasa și autoritara doamnă Cécile Moncey anunță că se duce să se schimbe, însă revine cu aceeași rochie. Or, în repetate rânduri planase avertismentul că insa cu pricina nu își schimbă în ruptul capului hotărârile.
E foarte bun, chiar și atunci când se alintă Richard Balint (dl. Moncey), la fel de bună este în rolul lui Nadine Dujardin actrița Gabriela Codrea, Lucia Rogoz (Nathalie Martigue) reușește să îi țină piept lui Balint, doar că la început i-am fi recunoscători dacă ar vorbi un pic mai tare, stârnesc așteptatele hohote de râs Daniel Vulcu (Domnul Legris), Denisa Vlad (Paquerette) și Alexandru Rusu (Charles Henri Martigue), au necesarele condimente evoluțiile lui Eugen Neag (Hans Müller), Pavel Sîrghi (Gérard Blanchard) și Carina Bunea (Heidi Müller), Elvira Rîmbu (Cécile Moncey) ia agresiv în stăpânire scena, loc pe unde mai trec și Ion Ruscuț, Nicolae Segărceanu și Nicolae Porumb. La unii dintre actori ar fi fost vizibil loc de mai bine.
Teatrul “Regina Maria” din Oradea
ARTA ADULTERULUI de Pierre Chesnot
Traducerea și adaptarea: Marica Beligan
Regia: Daniel Vulcu
Decorul: Bogdan Spătaru
Costume: Amalia Buie
Cu: Richard Balint (Jean-François Moncey), Lucia Rogoz (Nathalie Martigue), Elvira Rîmbu (Cécile Moncey), Eugen Neag (Hans Müller), Carina Bunea (Heidi Müller), Daniel Vulcu (Domnul Legris), Gabriela Codrea (Nadine Dujardin), Pavel Sîrghi (Gérard Blanchard), Denisa Vlad (Paquerette), Alexandru Rusu (Charles Henri Martigue), Ion Ruscuț (Mard Dujardin) și Nicolae Segărceanu și Nicolae Porumb
Data reprezentației: 3 februarie 2019
Print