Oana Bogzaru, Teatrologie, anul II, UNATC București
Este regizor de teatru, de film, este și actor, dansator uneori… este Pippo Delbono. Avea vreo patru sau cinci ani când a urcat prima dată pe o scenă, în Varazze, orășelul natal din Italia, și de atunci nu a mai coborât. A lucrat cu celebra Pina Bausch, cu Ryszard Cieslak, unul dintre actorii preferați ai lui Grotowski, dar și cu Iben Nagel Rasmussen, actriță la Odin Teatret, grup format de Eugenio Barba. Pina Bausch este cea dintâi care i-a spus lui Pippo că el trebuie să-și urmeze propriul drum. Astfel, reușește să creeze un alt fel de teatru, controversat, în care majoritatea actorilor sunt oameni cu dizabilități, precum deja faimosul Bobò.
Anul acesta Pippo Delbono a fost invitat la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu cu spectacolul „Orhidee”, la UNATC, pentru o conferință de presă, unde a avut loc și proiecția fimului său „Grido”, precum și la Bulandra cu spectacolul „Amore e Carne”, în care a fost acompaniat de violonistul Alexander Bălănescu.
Pippo e un om relaxat, glumeț, deschis, căruia îi place să vorbească în italiană și care gesticulează mult. Întreabă-l un singur lucru și îți va povesti despre altele o mie… În acest caz ar fi trebuit să fie doar 10 minute de interviu, pentru că, de când vine în București, nu a reușit niciodată să viziteze mai mult decât teatrul și hotelul. Din fericire a uitat să se mai uite la ceas și a stat la povești, ca întotdeauna…
În timpul conferinței spuneați că sunteți budist. De ce ați ales această religie și nu oricare alta?
Pentru că nu există Dumnezeu, nu există decât invenții ale minții, nu există promisiuni după moarte, un ceva anume sau fanatism… Nu sunt un adept al budismului promovat de Dalai Lama, de exemplu. De fapt, nu sunt adeptul unui anumit fel de budism. Cred că trebuie să intri în ritm cu universul, să te sincronizezi. Încerci doar să creezi o relație cu acest univers, să fii în armonie cu ceva ce, de obicei, nu înțelegi. Nu poți să pătrunzi esența budismului dacă nu te cunoști și nu te accepți pe tine însuți. Trebuie să treci peste psihologie, psihanaliză și să-ți sondezi propriile adâncimi. Îl practic de 25 de ani, am ajuns să înțeleg anumite lucruri, dar încă nu am terminat…
Dacă ești artist, deja te afli în această zonă a budismului. Nu am nevoie de el când creez, pentru că am parte de aceeași „excursie”, poate am nevoie de el când termin un spectacol… Abia atunci am de-a face cu viața mea, cu aroganța, cu succesul, cu problemele cotidiene sau cu problemele dintr-un cuplu și pierd complet această „lumină”. Budismul mă ajută. Ca artist, ajungi la acest stadiu de puritate, problema apare când termini creația și te întorci la viața normală…
Se reflectă această credință în teatrul dumneavoastră?
Dacă ești artist, deja te afli în această zonă a budismului. Nu am nevoie de el când creez, pentru că am parte de aceeași „excursie”, poate am nevoie de el când termin un spectacol… Abia atunci am de-a face cu viața mea, cu aroganța, cu succesul, cu problemele cotidiene sau cu problemele dintr-un cuplu și pierd complet această „lumină”. Budismul mă ajută. Ca artist, ajungi la acest stadiu de puritate, problema apare când termini creația și te întorci la viața normală… Sunt unii artiști geniali în ceea ce privește arta lor, dar în afara ei sunt cu totul altfel.
De ce simțiți nevoia de a vă inspira atât de mult din propriile experiențe, amintiri etc.?
Nu e ușor nici pentru mine. Dacă ar fi să decid cu mintea mea aș spune nu, nu vreau să vorbesc despre viața mea. Dar, în același timp, o altă parte din mine îndreptată mai mult spre politică, spre teatru spune: de ce nu? Vorbești despre moarte, despre lume… Din nefericire semăn cu Bobò, îmi place foarte mult de el. Mă folosesc de experiențele mele foarte personale, dificile și dureroase. Poate și pentru că am avut șansa să cunosc foarte bine teatrul oriental și am învățat să păstrez o anumită distanță, să mă detașez. Astfel, ceea ce am creat nu a devenit patetic pentru că totul este construit în detaliu și cu atenție. De exemplu, mama nu mai este doar a mea, ci devine mama tuturor. Nu sunt trist din cauza ei în timp spectacolului, absolut deloc, e doar o imagine, o poezie. Am descoperit-o pe Ofelia prin mama, când se spune că era inconștientă de propriul destin. Acum îl înțeleg și pe Shakespeare. Acest pasaj pentru mine este și autobiografie, dar și poezie.
Mă folosesc de experiențele mele foarte personale, dificile și dureroase. Poate și pentru că am avut șansa să cunosc foarte bine teatrul oriental și am învățat să păstrez o anumită distanță, să mă detașez. Astfel, ceea ce am creat nu a devenit patetic pentru că totul este construit în detaliu și cu atenție. De exemplu, mama nu mai este doar a mea, ci devine mama tuturor. Nu sunt trist din cauza ei în timp spectacolului, absolut deloc, e doar o imagine, o poezie. Am descoperit-o pe Ofelia prin mama, când se spune că era inconștientă de propriul destin. Acum îl înțeleg și pe Shakespeare. Acest pasaj pentru mine este și autobiografie, dar și poezie.
Prin poezie limbajul personal devine universal. Cât de important e acest lucru într-un spectacol?
Poezia mi-a schimbat viața. Eu nu am o relație de tip intelectual cu poezia. Momentele din „Orhidee” care fac trimitere la „Romeo și Julieta”, „a fi sau a nu fi”, Ofelia „Livada de vișini” a lui Cehov… ai senzația că eu le-am scris. Mai întâi devin poezie pentru mine și abia apoi pentru ceilalți. Nu sunt un tip intelectual, ci mai degrabă sensibil, muzical… Desigur că este vorba și despre tehnică. Lucrez foarte mult cu vocea, corpul… Deși nu se vede este vorba despre foarte multă muncă și tehnică. Când eram tânăr îmi doream să învăț foarte multe și am avut ocazia să întâlnesc mari oameni de teatru precum Pina Bausch, Ryszard Cieslak. De acolo mi se trage această libertate, nebunie. Nu am limite.
Deși nu se vede este vorba despre foarte multă muncă și tehnică. Când eram tânăr îmi doream să învăț foarte multe și am avut ocazia să întâlnesc mari oameni de teatru precum Pina Bausch, Ryszard Cieslak. De acolo mi se trage această libertate, nebunie. Nu am limite.
Din această perspectivă, a tânărului și a studentului ce ați fost, aveți vreun sfat pentru noi?
Asta este o întrebare foarte grea și e o întrebare pe care încă mai încerc să o înțeleg. Eu nu dau formule. Nu cred că este suficient să înveți doar din punct de vedere tehnic. E nevoie să mergi mai departe, în profunzime. Să îmbini tehnica cu libertatea, fără a crea un clișeu. Trebuie să depășim conceptul de teatru tradițional, de competiție. The Living Theatre, de exemplu, au fost foarte importanți pentru vremea lor, dar gloria lor s-a încheiat acum. Trebuie să ne gândim la ce e important și reprezentativ pentru epoca noastră, pentru cei tineri. E important să încerci să fii adevărat, să fii tu însuți, să-ți găsești propria „istorie”. O persoană din Belgia a văzut spectacolul „Orhidee” și mi-a spus că la final nu se gândea că ar vrea să fie ca acel actor sau ca celălalt. Pentru prima dată, după un spectacol, mi-a spus că-și dorea să fie el însuși. Asta este fantastic, foarte frumos. Pentru că la final nu vrei să fii ca cineva, ca Bobò de exemplu, ci vrei să fii tu. În pedagogie e vorba despre același lucru…
Vă gândiți vreodată, atunci când lucrați la un spectacol, la felul în care va reacționa publicul?
Nu. Simt publicul, simt totul, dar simt ca un muzician, nu mă adaptez publicului. Spectacolul e ca un ritual șamanic… nu-l voi schimba niciodată de dragul spectatorilor.
E foarte multă politică în artă. De la greci până astăzi. E foarte greu să nu fii politic. Ceea ce vezi cu o cameră de filmat, de exemplu, e diferit pentru că ajunge în ochii tăi, prinde detaliile. Unui actor nu mai e nevoie să-i spui ce să facă, trebuie doar să stea așa… E atât de multă actorie, încât actorul trebuie să se oprească din a face actorie. Nu mai contează dacă înțelegi ce se întâmplă pe scenă, important e să fii un bun actor. Eu vreau contrariul. Arta e într-o continuă schimbare… Ceea ce se întâmplă pe scenă trebuie să semene cu ce întâmplă pe stradă.
Credeți că teatrul din zilele noastre este fals?
Nu știu. Probabil încă mai există și teatru adevărat. Există un teatru istoric, tradițional care își pierde puțin cam multă energie pentru politică. Piesele lui Cehov, Shakespeare sunt politice. E foarte multă politică în artă. De la greci până astăzi. E foarte greu să nu fii politic. Ceea ce vezi cu o cameră de filmat, de exemplu, e diferit pentru că ajunge în ochii tăi, prinde detaliile. Unui actor nu mai e nevoie să-i spui ce să facă, trebuie doar să stea așa… E atât de multă actorie, încât actorul trebuie să se oprească din a face actorie. Nu mai contează dacă înțelegi ce se întâmplă pe scenă, important e să fii un bun actor. Eu vreau contrariul. Arta e într-o continuă schimbare… Ceea ce se întâmplă pe scenă trebuie să semene cu ce întâmplă pe stradă. Poate înainte era armonie, acum ceva s-a rupt… nu mai există armonia…
Print