La Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, Pippo Delbono a fost invitat în acest an cu spectacolul „Evanghelie”. Un spectacol controversat, atacat de Vatican, un spectacol care pune sub semnul întrebării multe dintre cuvintele din Evanghelie, un spectacol ca un strigăt al lui Ivan Karamazov într-un alt secol… Un spectacol dedicat mamei lui, o catolică ferventă, care toată viața a suferit pentru că Pippo s-a îndepărtat de creștinism. Un spectacol ca un strigăt și ca un răspuns, o compoziție corală, concepută inițial ca operă contemporană, ce a prins contur în Zagreb, interpretată de orchestră, cor, dansatori și actori ai Croatian National Theatre, alături de compania teatrală care lucrează cu Pippo Delbono de mulți ani. Un spectacol despre acest nou Pământ al Făgăduinței care a fost Europa în ultimii ani, pentru miile de refugiați… Un spectacol ca o rană deschisă, așa cum sunt, de fapt, toate spectacolele semnate de Pippo Delbono. A doua zi după reprezentația de la FITS, a avut loc la Librăria Habitus din Sibiu un dialog cu George Banu, care, în deschiderea întâlnirii spunea despre creația acestui artist unic: „Spectacolele lui Pippo Delbono se nasc de obicei dintr-un eveniment, dintr-un șoc sau dintr-un raport cu istoria, dintr-o tulburare biografică. Noi suntem convocați la confruntarea cu o biografie implicată în istorie. M-am întrebat de multe ori de unde vine succesul extraordinar la public al spectacolelor lui Pippo. Răspunsul pe care mi l-am dat e faptul că Pippo în același timp le procură spectatorilor o senzație de libertate, de improvizație, de neprevăzut, dar această libertate e controlată, nu e niciodată întâmplătoare. Vangelo e născut din această tulburare a Europei adusă de migranți. Și este născut și din anumite probleme fizice pe care le-a avut el. Iar din această suferință colectivă și din această neliniște artistică s-a născut spectacolul Vangelo care ne invită să angajăm un dialog cu spiritualitatea, fără a fi nici supușii ei, dar nici blasfematori.” Redăm în continuare cele mai importante momente din dialogul de la Sibiu.
Despre mama și relația cu catolicismul
Eu sper că fac un spectacol care nu e contaminat de propria mea viață. E ca la un muzician care ia un instrument și, prin el, își exprimă propria viață și propriile sentimente. Eu vreau să exprim ceva necesar, ceva inevitabil prin operele mele. Vorbind despre Vangelo pot să vorbesc cel mult despre mama mea. Vin din Italia, cea mai habotnică țară, poate, în ceea ce privește catolicismul. Provin dintr-o regiune de unde au răsărit mulți cardinali, cu putere extraordinară. La începutul secolului a existat acolo și un scandal, preoții au fost acuzați de pedofilie. Mama era aproape o extremistă catolică. Știu că cineva a spus la un moment dat că mama lui Pippo Delbono e mult mai severă decât preotul… Dar asta e și frumusețea religiei. Și de-asta toată lumea a plâns la înmormântarea mamei mele. Așa că am profitat de biografia ei. Iar amintirea ei s-a instalat foarte puternic în acest documentar.
Despre moarte
Atunci când te confrunți cu moartea cuiva apropiat vezi moartea lumii întregi, a fiecăruia dintre noi. Noi ce facem? Uităm tot timpul să vorbim despre moarte. Avem o abordare derizorie. Spunem bancuri despre moarte. Dar din ce în ce mai mult acest subiect al morții este respins de cultura noastră. Și ce faci atunci când te confrunți cu moartea mamei tale? A oamenilor din jur? În calitatea mea de budist observ peste tot în jur stupiditatea, mânia, furia. Asta e prostia… Creăm în jurul nostru o lume care ne protejează, fără să ținem seama de vârsta pe care o avem. Nu trăim în realitate, în realul vieții. Iar teatrul poate crea un spațiu unde să ne regăsim rădăcinile, unde să trăim cu picioarele pe pământ. Eu cunosc această religie orientală, care ne repoziționează față de propriul corp.
Despre refugiați și marginali
Cineva îmi spunea azi ce frumos am lucrat cu refugiații. Pentru mine nu sunt refugiați… Aceste personaje sunt numite adesea „personaje marginale”. Dar de ce să ne referim așa la ele? Într-o societate estetizantă unde toată lumea vrea să fie frumoasă, să arate bine, să vorbească bine, Bobo e un personaj marginal. Dar într-o realitate lipsită de stupiditate nu e nevoie de această estetizare. De multe ori îmi spun: „Ce viață de rahat!” Ce este frumusețea? Frumusețea nu este cea exterioară. Asta e ceva fals. Eu cred că cei care privesc cu luciditate viața și moartea nu sunt oameni marginali. Sunt mult mai lucizi, mult mai reali, trăiesc în real. Nu cred că fac apologia marginalului. Ce este de fapt marginalul? Van Gogh e marginal? Sau Bach? Caravaggio să fie un marginal?
Despre teatru și praf
Eu găsesc că nu fac nimic special. Doar că teatrul a devenit banal. Lumea a devenit banală. Teatrul a devenit un teren de golf. Poate că aici, în România, aveți o realitate mai profundă. Dar când mă uit în Italia și în Franța, teatrul din aceste țări e de o tristețe teribilă. Resimți tot praful care acoperă cultura. Am pierdut ceva esențial… Am creat culturi exclusiviste, care nu mai oferă alternative. Există oameni care-mi spun că mă urăsc. În filmul meu Vangelo există scene cu refugiați. Când am început să-i filmez n-a fost deloc simplu. Spectacolul e cu refugiați pe scenă, la fel și filmul. Dar acești refugiați au o capacitate histrionică remarcabilă, care te dă peste cap, te bulversează. Depășim aici toate metodele de actorie, îl depășim pe Stanislavski. Toate aceste metode psihologizante deja țin de un alt secol. Metodele psihologizante mă scot din mine, falsifică eul actoricesc.
Despre bătrânețea artei și revoluții…
Eu nu sunt un revoluționar. Dar arta a îmbătrânit mult. Asta e problema. Pur și simplu par un revoluționar în contextul în care arta arată bătrână. E interesantă această revoluție. Am făcut un spectacol despre Bach. La premieră au venit tot felul de oameni. Unii au considerat că nu e o abordare potrivită. O doamnă din sală era revoltată. „Noi vrem să-l ascultăm pe Bach!” Și atunci am zis OK, o să facem Bach în mod tradițional, pentru femeile bătrâne, renunțăm la varianta Bobo… Și ne-am întors la Bach așa cum îl știe toată lumea. Dar ce naiba e Bach tradițional? Mozart poate fi făcut și în stil Bobo… Eu nu vreau revoluție însă. Încerc să le spun doamnelor care vin să vadă Bach: „Doamnă, rămâi, trezește-te!” Și astfel eu am ocazia să țin ochii deschiși. Pentru a vorbi despre teatru trebuie să împărțim lucrurile în categorii și să eliminăm ceea ce a făcut teatrul să moară. Vorbim până la urmă de commedia dell’ arte. Și de Arlechino. La Molière e la fel. Sau la Pirandello… Acum avem o abordare din asta tradițională în care totul pare o bibliotecă. Conservăm totul însă într-un mod greșit. La Veneția, de exemplu, la Teatro La Fenice, unii se întrebau ce e spectacolul ăsta. Veneția e orașul cel mai nebunesc din lume și acesta e teatrul cel mai trist pe care l-am văzut în viața mea. Nu înțeleg. Începeau să se bată bătrânii între ei. Unii spuneau că am dreptate, alții că am distrus teatrul. Cel mai halucinant oraș din lume și un public mort!
Despre cinism și lacrimi
Cinismul este până la urmă un construct cultural. Cineva mi-a spus că e păcat că eu nu plâng în spectacolele mele. Dar eu nu pot să plâng. Eu sunt maestrul de ceremonii. Dacă plâng la propriile spectacole devin patetic. Mă anihilez și nu pot să-mi permit asta. Nu pot să fiu în contradicție cu tot ceea ce reprezint pe scenă. Atunci când atingi o coardă a unei viori, dacă o atingi un pic altfel nu-ți mai iese. E așa de greu să scoți o notă dintr-o vioară! Despre asta e vorba. Asta e simplitatea! Astea sunt gesturile naturale! Vocea care se ridică, vocea care coboară. Totul trebuie să fie o coregrafie perfectă. Pentru că sunt tot timpul într-o stare specială. Dar nu pot să plâng. Eu mă pun la dispoziția publicului. Cum ar fi o vioară la care trebuie să cânte publicul. Și la care nu trebuie să cânte fals. Acesta e teatrul meu.
Despre muzică și moarte
Trebuie ca publicul să se elibereze de orice clișeu. Unii se întreabă despre ce vorbește Vangelo. Nu știu. Și nici nu vreau. Până la urmă, realitatea este un ritual. Dacă pot să-mi permit să psihologizez, ideea este că, de fapt, încercăm să regăsim liniștea… Putem să abordăm orice metodă psihanalitică, putem să ne vindecăm de orice boală, dar moartea rămâne acolo, moartea rămâne prezentă. Într-un anume spectacol cineva trebuie să zică: „Spune-mi că mă iubești mereu”. Ei bine, pentru mine fraza respectivă are o muzică anume. Are o psihologie a morții, de asemenea. Pot spune și „Cartof, zi-mi că mă iubești…” E același lucru. Muzica rămâne. Nu se schimbă nimic. Pentru actori e scandalos. Ei bine, tocmai aici e psihologia. E ca la Beethoven… Și la Dante e muzica în cuvinte. Actorii au dificultăți în a se adapta la asta. Am făcut un spectacol la Paris, care se numea „Acum vreau muzică și gata”. Acolo am găsit ideea de bază, și anume că avem nevoie de muzică. Noi am pierdut sensul. Iar Bobo este perfect din toate punctele de vedere. El simte TIMPUL. Bobo este o poveste de teatru inspirată din teatrul oriental.
Despre Iisus și adevăr
Un mare preot italian mi-a spus: „Ești de-a dreptul halucinant. Am înțeles angoasa din teatrul tău, deși nu înțeleg nimic despre teatru. Teatrul tău preia mult din cuvintele lui Iisus”. M-a întrebat dacă știu lucruri despre cuvintele Mântuitorului. I-am spus că nu cunosc prea multe, pentru că sunt budist. Dar eu arăt pur și simplu adevărul. Toate marile personalități spirituale, Buddha, Hristos și alții, toți sunt mari artiști care au avut luciditatea vieții care se termină la un moment dat. Ei au găsit forma de a simplifica complicatul. De aceea cred eu că facem teatru. Pentru a împărți cultura, societatea și intelectul în categorii. Facem teatru pentru analfabeți! Mi s-a spus că fac teatru social. Nu, Shakespeare, Cehov, fac teatru social, eu nu!
Despre moartea mamei filmată și inclusă într-un film
Am filmat-o pe mama în mai multe momente ale vieții. Așa că m-am gândit că de ce n-aș filma-o și în clipa morții. O parte din mine voia să filmeze, alta nu. Era o mărturie atât de incredibilă! Am luat o camera foarte mică și mi-am zis că nu vreau să pierd nici un moment din prezent, iar în film apare, de fapt, un moment. E mama pe cale să moară. E boala mamei mele. Am vrut să fie o mărturie. Și a devenit și un moment artistic. E ca la un pictor care ilustrează moartea. El iese din intimitatea lui și arată publicului momentele intime. În acel film, Sangue, se vorbește despre moartea mamei. A Mamei în general, nu a mamei mele. Este și o mărturie care i-a adus pe unii la catolicism. În plus am vrut să ofer o viziune diferită asupra morții și cred că i-am oferit un cadou extraordinar mamei mele, căci a fost ocazia de a vorbi despre alte lucruri. Unii se protejează, dar nu, eu cred că trebuie să fii liber. Sangue nu vorbește despre nostalgia mamei, ci despre o cale care te duce altundeva. Este o mamă care devine Mama tuturor. Se pierde categoria. Pentru că la urma urmei toți murim. De ce să nu arăți moartea? Care e problema?
Print