Simplitatea este foarte grea. Într-o întrecere perpetuă a viziunilor, a reinterpretărilor, a citărilor şi compilaţiilor, poate cel mai mare pariu pe care îl poţi face în teatru e acela de a rămâne simplu. Cum să spui o poveste fără niciun ambalaj ochios, fără nicio proiecţie, fără mapping 3D, fără coregrafie, doar aşa cum a scris-o autorul? Şi dacă nu aduci în scenă decor cu tona şi dacă nu ai măcar un moment de teatru-dans sau un song acolo de sămânţă, ce pui în loc? Atunci îţi mai rămân actorii. Cu distribuţia potrivită, un text bine scris, montat simplu, poate fi la fel de copleşitor precum o întreagă desfăşurare de forţe vizuale. Simplitatea, însă, este foarte grea.
Spectacolul „Pisica pe acoperişul fierbinte” de Tennessee Williams, în regia lui Dinu Cernescu, de la Teatrul Bulandra, pare că îşi asumă exact această simplitate anevoioasă. Într-un spaţiu ce cu greu poate fi asimilat ca decor (de altfel formula găsită este Consultant spaţiu scenic: arh. Octavian Neculai) povestea lui Margaret şi Brick curge într-un ritm liniar şi previzibil, pigmentată doar de câteva accente muzicale şi schimbări de ecleraj. Simplitatea devine simlistă, iar actorii, din păcate, nu fac faţă acestei propuneri ce pare sărăcăcioasă în idei şi conţinut.
În primul rând, impactul cu acest decor încropit parcă din mobilier recondiţionat din alte spectacole, în care un pat, două fotolii şi câteva măsuţe desperecheate punctează şchiop un dormitor cum nu se poate mai neutru, fără nicio personalitate, este dezolant. Senzaţia de sărăcie, nu a personajelor, ci a bugetului spectacolului şi a soluţiilor este definitivă. Apoi, ritmul. Ritmul care la Tennesse Williams este foarte pregnant; ca într-un blues dintr-un club de jazz, la intervale inegale, câteva note înalte sau grave sparg tema şi animă cursul poveştii. De această dată, notele sună spart. Momentele de încleştare, punctul culminant chiar, se încadrează în aceeaşi previzibilitate lineară şi contrafăcută ca presupusa tensiune dintre personaje. Nu există, de fapt, nimic electrizant, nu există chimie între aceste personaje care în text sunt devorate de pasiuni, dorinţe, vinovăţie şi frici. Cu măsură, politeţe aproape, corectitudine şi bună cuviinţă, scenele se succed şi plutesc la suprafaţa unor posibilităţi de interpretare ce ar fi putut să sondeze mult mai profund situaţiile oferite de text.
Totul are un aer convenţional şi desuet; de la aşezarea în scenă, în semi-cerc, cu faţa la sală, cu cel care are de spus un monolog în centru, atunci când toate personajele sunt în scenă, până la intrările şi ieşirile haotice din scenă din trei direcţii diferite, lăsând impresia la un moment dat că personajele trec prin pereţi sau că se materializează în dormitorul ce improvizat. Există o stângăcie, sentimentul unei frâne de mână trase din greşeală, o piedică pe care actorii o resimt, dar nu o pot îndepărta. Iar emoţia pe care se străduiesc să o construiască este şi ea contrafăcută; nu e o consecinţă firească a unor ciocniri de dorinţe antagonice, ci o stare demonstrativă, în care plutesc cuvinte spuse corect.
Andreea Fasolă (Margaret) este reţinută în expresie şi aproape prea politicoasă în acest rol care presupune o temperatură interioară înaltă. Nu are acea combustie pe care o presupune personajul, e greu de acceptat că ceea ce spune se potriveşte cu ceea ce exprimă. Are o cumsecădenie care nu îi aparţine acestei femei care îşi strigă dorinţa. Tudor Aaron Istodor (Brick) are şi el o moliciune a vorbirii şi a gesturilor care se potriveşte cu abandonul personajului în alcool şi depresie, însă felul său de a fi pe scenă, degajarea lui, acest firesc contemporan, e trădată de momentele de nerv, pe care nu le poate susţine la fel de dezinvolt. Big daddy (Virgil Ogăşanu) are conştiinţa de actor-vedetă care patronează cu apariţia sa acest spectacol şi joacă totul în consecinţă. Mereu în centrul scenei, mereu concentrat să demonstreze cât e de natural şi firesc, cu o bodogăneală continuă care încearcă să ni-l facă simpatic pe acest tată de familie, dar nicio secundă atent la partener şi prea puţin la motivele pentru care spune ce spune şi face ce face personajul său. Dana Dogaru (Big mama) este o prezenţă cumva prea discretă pentru rolul personajului în economia spectacolului.
Cu un aer de siguranţă de sine, dură şi corectă, reuşeşte să îi contureze o personalitate ce poate fi intuită, fără nimic spectaculos, în schimb. Lucian Ifrim (Gooper) are personalitate în scenă şi chiar dacă exagerează cu accidentele cu efect comic şi micile improvizaţii, construieşte un personaj-contrapunct pe care ai şanse să îl ţii minte. La fel şi Silvana Negruţiu (Mae), partenera acestui cuplu comico-meschin, plin de candoare şi interese personale, se ia foarte în serios, ştie ce gândeşte personajul său, priveşte atent şi are măsură.
„Pisica pe acoperişul fierbinte” în Sala „Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra este un spectacol care şi-a asumat riscul de a fi simplu şi a devenit imaginea dezolantă a unor bune intenţii ce nu au putut fi duse la bun sfârşit. Meritul său este acela de a urca pe scenă piesa lui Tennessee Williams şi de a spune această poveste cu oameni complicaţi şi trişti.
Teatrul Bulandra, Sala „Liviu Ciulei”
Pisica pe acoperişul fierbinte
de Tennessee Williams
traducere Antoaneta Ralian
adaptare Dinu Cernescu
Distribuţia:
Brick ………………………………….. Tudor Aaron Istodor
Margaret …………………………….. Alexandra Fasolă
Big mama …………………………… Dana Dogaru
Big daddy …………………………….Virgil Ogăşanu
Mae ……………………………………. Silvana Negruţiu
Gooper ……………………………….. Lucian Ifrim
Băiatul în casă …………………… Radu Chirev
Regizor artistic: Dinu Cernescu
Consultant spațiu scenic: arh. Octavian Neculai
Costume: Maria Miu
Lighting design: Alexandru Darie
Decor sonor: Mihai Ogăşanu
Asistent regie: Cătălina Baciu
Hair stylist: Ligiana Mandea
Foto: Cosmin Ardeleanu
Print