Nimic nou sub soarele de vară: globalizarea comunicării, aflată în acest moment (probabil) la apogeu, dă senzaţia că oricine poate analiza, evalua şi decide asupra oricărui demers – artistic, politic, sportiv. Aceste impresii subiective există, sunt găzduite fără părtinire de imensul şi indiferentul spaţiu virtual, pe bloguri, forumuri sau felurite reţele de comunicare, aşa cum există şi nenumăratele producţii artistice (dacă le putem numi pe toate aşa) oferite de alte nesfârşite spaţii. Este libertatea absolută – de a expune şi comenta. De ce am mai avea nevoie, aşadar, de criticii profesionişti? Ar fi suficient să citim tot ce se scrie despre X sau despre Y. Avem însă oare timpul fizic de a găsi toate părerile exprimate în jungla informatică, de a le parcuge şi de a defrişa terenul? Măcar din acest motiv (mai) avem (încă) nevoie de competenţa şi experienţa unor profesionişti ale căror impresii pot fi considerate valabile şi edificatoare, ale căror opinii pot fi folosite ca rute în călătoria prin hăţişul de informaţii, spre descoperirea unor adevăruri pe care fiecare dintre noi le poate (sau nu) valida.
Cu multă consecvenţă, cineva face acest lucru de o bună bucată de vreme. Şi ceva e nou: „Cartea a şaptea: 2015 – un an teatral, aşa cum l-am văzut” scrisă de criticul Mircea Morariu şi apărută în iunie 2016 la Editura Universităţii din Oradea.
Cunoscut critic de teatru, cu mai bine de treizeci de ani de experienţă în cronica teatrală, Mircea Morariu a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, este doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Domnia sa, însă, excede permanent mediul universitar, fiind o prezenţă activă în viaţa teatrală. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013), Mircea Morariu este colaborator permanent al revistelor „Teatrul Azi” şi „Cronica veche”, dar şi al cotidianului „adevarul.ro”.
Într-o perioadă în care cuvântul on-line l-a înlocuit aproape în totalitate pe cel tipărit, Mircea Morariu se dovedeşte un om al vremii sale printr-o prezenţă la fel de activă pe blog şi în social media, unde semnează articole de actualitate culturală – cu precădere teatrală, dar şi muzicală ori literară –, actualitate social-politică, universitară sau mediatică. Dar, cu o tenacitate mergând până la o minunată încăpăţânare, acelaşi Mircea Morariu continuă să creadă în puterea cărţilor tipărite. Pe care le iubeşte. Le citeşte pe-ale altora şi le scrie pe-ale sale. Este un autor neobosit: de la primele lucrări în limba franceză – despre teatru şi literatură – până la cele dedicate unor personalităţi ale teatrului românesc – Gina Patrichi, Mariana Mihuţ, Ion Caramitru, Mihai Măniuţiu. Acestor opuri li se adaugă două serii: una consacrată scrierilor de specialitate („Teatrul şi cărţile lui”), ajunsă la al doilea volum, şi una – spectacolelor, ajunsă la cel de-al şaptelea! Seria a început cu titlul „2009 – un an teatral aşa cum l-am văzut”, titlu care explică şi intenţiile autorului. Temă cu variaţiuni ar putea fi considerate cele care i-au urmat, completându-l inspirat: „Spectator cu bilet de favoare”, „Geografii teatrale”, „Teatru şi hărţi”, „Foi de parcurs”, „Teatrograme”.
„Cartea a şaptea: 2015 – un an teatral aşa cum l-am văzut” este, aşadar, cel mai recent tom şi adună noi mărturii despre ce a văzut autorul atunci când a fost la teatru. (Căci e fapt bine ştiut: nu toţi vedem acelaşi lucru.) Intenţia este declarată în „Cuvântul înainte”: de a oferi o perspectivă, desigur fatalmente fragmentară şi onest subiectivă, a felului în care a perceput ceea ce s-a întâmplat, bine sau rău, în teatrul românesc din anul 2015. Structura cărţii o urmează pe cea a volumelor precedente. Primul capitol este alcătuit din cronici de spectacol, ordonate alfabetic – după oraşul în care se află instituţia producătoare: din Arad până la Turda şi apoi la… TVR (finalul fiind dedicat câtorva spectacole ale Casei de Producţie a Televiziunii Române). Al doilea capitol este alcătuit din articole ocazionate de manifestările de cultură teatrală ale anului 2015, festivaluri naţionale şi internaţionale la care Mircea Morariu a fost martor. Ordonate cronologic, de data aceasta. Toate textele sunt însoţite de caseta documentară – fişă a spectacolului, precum şi de menţionarea cu rigurozitate a datei la care autorul a văzut un anume spectacol.
Cronicile sale cuprind întotdeauna bogate referinţe culturale despre personajele-cheie ale montării: dramaturgi, regizori, scenografi, actori, dar şi compozitori, coregrafi şi aşa mult mai departe până unde ne va duce istoria teatrului. Acestora li se adaugă (când e cazul) mici poveşti despre aceste personaje-cheie, amintiri despre alte înscenări, legături erudite (uneori surprinzătoare) între artele care alcătuiesc sincretic teatrul. Legături şi vizune pe care numai un împătimit al teatrului le poate face şi avea. Marcă înregistrată.
Mircea Morariu este el însuşi un personaj: comentator fin, pertinent, lucid, cultivat, mereu la curent în varii domenii. (O simplă vizită a blogului personal poate da o imagine asupra multitudinii zonelor sale de interes.) Prolificitatea şi puterea de muncă îi sunt depăşite, poate, doar de energia cu care îşi planifică şi duce apoi la bun sfârşit nenumaratele deplasări în orice colţ al ţării, în dorinţa de a vedea – la propriu – cât mai multe spectacole. (Inside joke: cunoaşte, probabil, pe de rost Mersul Trenurilor.) Personajul Mircea Morariu are un umor aparte, detectabil mai mult printre rânduri scrise sau cuvinte spuse, şi o căldură umană ascunsă uneori de imaginea profesorului sever sau a criticului imparţial. Dar câte un zâmbet ghiduş ori un licăr amuzat din spatele ochelarilor îl trădează. Atitudinea sa critică nu e menită să sancţioneze nereuşitele, ci să croiască direcţii clare pentru dezvoltarea unor idei, fapt regăsit în interesul pentru munca tinerilor artişti aflaţi la început de drum, pe care îi susţine cu vorba şi cuvântul scris.
Ca şi volumele precedente, „Cartea a şaptea: 2015 – un an teatral aşa cum l-am văzut” nu reprezintă o selecţie a spectacolelor pe care le-a considerat bune sau a celor mai izbutite cronici. În acelaşi „Cuvânt înainte”, autorul mărturiseşte: Dacă vreun viitor istoric al teatrului românesc din vremea ce mi-a fost dat să o trăiesc se va servi, cândva, drept sursă de documentare şi de cartea mea (da, precum alţii, am şi eu – iată! – obsesia posterităţii) să nu fie trimis de mine, chiar şi fără voie, pe vreo pistă falsă.
Sigur că acest volum, ca şi precedentele, va fi cântărit diferit de cei care îl vor citi. Unii vor folosi analizele critice pentru a-şi desena un traseu de parcurs în viitoarele lor experimente, alţii vor vedea în carte doar un şir de păreri personale pe care le vor bănui rezultatul unor animozităţi sau simpatii faţă de cei în discuţie. Din fericire, toate interpretările uşuratice asupra lucrării vor fi desfiinţate de seriozitatea cu care Mircea Morariu îşi construieşte cronicile. Subiectivitatea nu poate fi eliminată, fireşte, dar rigurozitatea metodei, precizia detaliului şi, nu în ultimul rand, CV-ul autorului sunt suficiente garanţii pentru o nouă reuşită: o colorată radiografie a (încă) unui an de teatru din ţara noastră.
Print