Pistoalele Heddei şi mândria de a fi o Gabler

Hedda, fiica generalului Gabler, a plecat în viaţă cu o mică moştenire: pistoalele şi mândria. Într-o lume dominată de bărbaţi, în care femeia nu poate fi altceva decât obiect estetic, o tânără puternică trage focuri de armă şi se plictiseşte. Soţul e un popândău simpatic, ataşat încă de fustele mătuşilor; o caricatură de profesor universitar. Judecătorul Brack e doar un pofticios libidinos care devine şi el ridicol atunci când încearcă să o seducă. Iar Ejlert Lövborg, iubitul de care cândva s-a despărţit ameninţându-l cu pistolul, e doar un narcisist alcoolic. Trăieşte dacă poţi, Hedda Gabler!

Piesa lui Henrik Ibsen nu mai poate fi astăzi doar o dramă burgheză. La fel ca în cazul Norei, sora ei bună pe linie paternă, comportamentul protagonistei nu mai poate fi văzut cu aceiaşi ochi sperioşi ca acum 120 de ani când a fost publicată prima dată. Frumuseţea textului stă, însă, tocmai în faptul că vorbeşte despre femeia puternică dintotdeauna şi poate fi reconfigurat scenic în aşa fel încât să se încadreze în tiparele oricărei epoci. Şi cum ne-am bucurat de “Nora” lui Ostermeier, care îşi ucide soţul în loc să îl părăsească, de ce nu ne-am bucura şi de “Hedda Gabler” a lui Andrei Şerban. Trebuie să o recunosc, e un regizor care ştie să caute. O face cu fiecare montare şi demonstrează mereu că e dispus să rişte de dragul încercării. Rezultatele diferă, la fel ca şi traseele parcurse. Miza se schimbă. Companionii de drum sunt şi ei alţii.

Alături de actorii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, acest copil mare al teatrului românesc, s-a jucat frumos. A realizat un spectacol perfect justificat de la un capăt la altul, fără fisură în eşafodajul regizoral, dens şi consistent. A pornit de la răsturnarea convenţiei. Citind textul oricine ajunge la concluzia că Hedda are un comportament absurd. E un personaj enigmatic care acţionează atipic şi în răspăr. Ca un tată atent şi curios, Andrei Şerban are grijă de personajul spectacolului şi îi creează mediul propice pentru acţiunile sale. Nu Hedda e ciudată, ci lumea în care trăieşte. E înconjurată de acea faună masculină despre care vorbeam mai devreme, atroce prin îngustimea orizontului existenţial, şi de femei stupide şi autosuficiente. Cum să poată împăca fiica generalului Gabler mândria moştenită cu această lumea de carton? Se plictiseşte şi nu are altceva mai bun de făcut decât să se bucure de puterea pe care o poate exercita fără prea mare efort asupra celorlalţi. Îi e la îndemână, îi face plăcere şi e un gest de normalitate în această societate anapoda, înţesată de bâlbâiţi intelectual şi impotenţi afectiv.

Nu din iubire ucide şi se sinucide Hedda lui Ibsen. Nu din negarea sau din lipsa ei. O face din mândria sub a cărei auspicii a învăţat să trăiască. Mândria pierdută şi dezonorată. Andrei Şerban speculează şi această monovalenţă a personajului şi o îmbogăţeşte. Hedda lui Şerban ucide din iubire şi se sinucide din mândrie. Dezvoltarea relaţiilor îi permite regizorului să introducă un amănunt copleşitor – ştim că Hedda l-a iubit într-adevăr pe Ejlert; când Doamna Elvsted îi povesteşte despre prietenia strânsă dintre ei, o Hedda îngenuncheată plânge la doar doi paşi de noi. Şi înţelegem. Apoi apare el. Fanfaron, egoist, dezlânat, perfect integrat în acest portret de familie lălâu şi grotesc. De ce l-a iubit? Nu ştim. Şi tocmai de aceea ucide din iubire adevărată – cea care există dincolo de explicaţii. Apoi îi e dezmembrată mândria ca într-un joc Lego. Şi precum într-o tragedie antică, e nevoie de restabilirea echilibrului: POC! Fiica generalului îşi foloseşte pistoalele pentru a îşi recupera mândria. Moştenirea rămâne intactă.

Andrei Şerban reuşeşte un spectacol rotund şi puternic. Un crescendo subtil însoţeşte evoluţia fiecărui personaj; isteria pune stăpânire înce-încet pe gâzele care se agită în jurul monolitului Hedda Gabler. Eroina are acest statut încă de când şi-a primit numele forjat parcă în rocă de autor, cu rezonanţă de pumn în plex, speculată inteligent de regizor. Apoi apariţia sa – femeia-bărbat, masculină şi în acelaşi timp seducătoare, puternică şi fragilă. Carmencita Brojboiu a avut grijă să îi ascundă părul, şi să-i dezgolească picioarele. Prin două semne simple antagonismul personajului e rezolvat din punct de vedere estetic. Dar nu doar cu atât ne-a încântat scenografa acestui spectacol – casa familiei Tesman este un veritabil templu verde în care Hedda tronează autoritar şi comite jertfe. Decorul e labirint, cameră de experimente cu vizor pentru observatorii din afară şi mausoleu solemn cu reverberaţii sonore – funcţionează perfect şi e la limita dintre simbolist şi naturalist. Verdele crud al urii şi al otrăvurilor domină cromatic, pereţii de sticlă înleslnesc supravhegherea, soba veche e un personaj în sine, iar mobilele grele alunecă prin scenă între acte, oferindu-ne mereu o perspectivă proaspătă.

Iar acum actorii. Imola Kézdi din gesturi, priviri şi tonalitate, cu rafinament, măsură şi clasă, construieşte viaţa interioară a Heddei. Din combustia conţinută şi întreţinută vedem doar fărâme care compun până la final un personaj impecabil. Trecerile sunt aproape brechtiene, iar emoţia generată aproape tangibilă. Zsolt Bogdán e delicios de stângaci şi incapabil când citeşte cu nasul în foi, când merge ca un pinguin împiedicat, când jubilează la regăsirea papucilor de casă, când smulge florile de plastic din glastre, când e pe scenă. Personajul e acoperit până în cele mai mici detalii, de la poziţia degetelor, până la inflexiunile vocii. Tocilarul perfect, copilul de 32 de ani, omul simpatic şi inimos căruia nu îi poţi reproşa nimic, dar în care nu poţi avea niciodată încredere. András Hatházi e foarte verosimil şi atunci când împarte nonşalant bomboane de ciocolată, dar şi când îşi încolţeşte prada; are lejeritatea celui cu un as în mânecă. Este elegant şi încearcă să fie şarmant. Un rol de compoziţie cu multe nuanţe în care e loc şi pentru comedie. Judecătorul Brack sfârşeşte prin a fi libidinos şi grosier, în ciuda hainelor elegante şi a ţinutei impecabile. Enikő Györgyjakab este Doamna Elvsted – supusă, inocentă, prostuţă şi, în definitiv, femeie. Jocul are o doză de candoare, dar subtilitatea e prea des înlocuită cu ostentaţia şi apariţiile sale sunt pe muchie de cuţit. Ervin Szűcs este, pentru mine, veriga slabă a spectacolului. Supralicitarea, emfaza şi excesul de energie cu care îl construieşte pe Ejlert Lövborg devin deranjante şi strică echilibrul. Csilla Varga în mătuşa lui Tesman reuşeşte un personaj de coloratură foarte eficient, iar Réka Csutak are de interpretat o servitoare omniprezentă la ferestrele largi, care vede şi ştie tot. Singurul pandant al Heddei, o femeie puternică nu prin naştere, ci prin cunoaştere. Ea nu are nici pistoale şi nici mândrie, dar deţine, în schimb, informaţii.

„Hedda Gabler” în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, e un spectacol care poate sau nu să placă. Nu despre plăcere e vorba, ci despre măiestria profesiei. În cinstea ei merită tras, cu mândrie, un foc de armă. POC!

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.