Sunt sigură că Silviu Purcărete visează colorat: când 50 de tinere cărând valize albe, când pe Ubu, când pe Titus, când pitici, când rinoceri, când mâncare, când muzică. L-a visat şi pe Prospero – visând la rândul lui. Şi l-a urcat pe scenă: aşa, în halat şi ciorapi croşetaţi, cu căciula de noapte pe cap. Nu din vanitate, doar din joacă, poate dintr-un vis, Purcărete a devenit el magician în locul acestui duce obosit şi neputincios. Şi a făcut minuni!
„Furtuna” lui Shakespeare nu are nimic testamentar în spectacolul de la Craiova. Aşa cum o spune şi titlul este „O furtună” – a unei minţi tulburate care plăsmuieşte la adăpostul spaţiului oniric himere. Nu e nicio insulă, nicio răzbunare, niciun spirit. Şi nu mai e niciun Neapole şi niciun Milan. Doar un bătrân singur într-o cameră cu pereţi scorojiţi lângă un maldăr de cărţi. Şi e întuneric, şi e praf şi lumea lui interioară e întoarsă pe dos, cu podeaua în loc de tavan din care luminează un candelabru. E magic. Dar asta o înţelegi abia la final, după ce tot spectacolul te-ai mirat şi te-ai gândit şi răsgândit şi tot nu ai dat de miezul lucrurilor. Şi când eşti gata să te încrunţi definitiv a indignare că nu şi nu pricepi, se întâmplă magia. Nu-ţi mai rămâne decât să te emoţionezi şi să lăcrimezi, poate, pentru că e atât de simplu şi de frumos.
Universul acestui mag decrepit e înconjurat de somn – în realitatea visului populează locul lui de veci, dormitorul care îi va deveni criptă, cu spirite: Caliban, Miranda, Alonso, Antonio, Sebastian, Ferdinand, Gonzalo, Trinculo, Stefano, Ariel… „aceşti actori ai noştri au fost cu toţii spirite”. Convenţia nu e la vedere, simţi cum sensurile îţi scapă printre degete, dar nu te poţi sustrage forţei imaginilor. Impactul unor scene e atît de frumos estetic şi penetrant, încât faci ochii mari, te laşi încântat şi te bucuri de teatru. Un dulap din care cad cărţi – gata furtuna. Şi simţi emoţia în faţa simplităţii geniului. Când Miranda cea fragilă şi docilă ca un Pinocchio nefinisat în mâinile bătrânului Geppetto începe să se zvârcolească spasmotic şi să sfâşie bestial rochia de hârtie devenind Caliban simţi fiorul grotescului. În scena beţiei, când Stefano şi Trinculo pendulează ca doi charloţi în lumina palidă între pereţii mişcători simţi voluptatea plăcerii de a fi „vagabond”. Când Ferdinand şi Miranda se îndrăgostesc jucându-se cu păpuşi de cârpă simţi duioşia copilăriei pierdute. Când trădătorii Sebastian, Alonso şi Antonio stau la masă având în faţă farfurii incendiate simţi febra răzbunării legitime. Iar la final, când înţelegi că Prospero e un Ariel trist, aplauzi din tot sufletul plămada viseor lui Silviu Purcărete.
După o asemenea întâlnire cu Spectacolul simt că e inutil să analizez materia cu care somnul ne încercuieşte scurta viaţă. Scenografia lui Dragoş Buhagiar e halucianantă: din câteva mobile şchioape, lumini palide, praf şi pereţi mişcători feeria e gata. Şi ce dacă seamănă cu „Faust”? Funcţionează atât de bine şi motivat, încât plierea pe retină a celor două spaţii durează cât o clipire. Greutatea cărţilor e înlocuită cu hârtiile răzleţe care inundă scena din când în când – în fond, ce altceva decât foi stivuite sunt cărţile? Furtuna minţii lui Prospero cel însingurat a răvăşit tomurile care se dezagregă acum în vălătuci maronii din hârtie de ambalaj. Muzica lui Vasile Şirli e insinuantă şi nu şti de unde să o apuci – când şoptită, când brutală, când intuită, când litanie, când descântec… omniprezentă ca un izvor subteran al gândurilor rătăcite din care doar printre crăpături îşi fac loc sunetele potrivite. Pe actori aproape că nu îi observi ca individualităţi – sunt atât de sudaţi, de „imateriali”, încât nu încape loc de recitaluri – Ilie Gheorghe, cu rostirea lui muşcată şi incantatorie deapănă frumos povestea ducelui claustrat între pereţii decojiţij, Valentin Mihali e un Ariel bun, gingaş, albastru şi înţelegător până la milă cu stăpânul său; umanizat prin sentimente şi decorporalizat prin gând. Sorin Leoveanu, cu interpretarea lui pe muchie de cuţit, aproape schizoid ca aliură şi modalitate de joc, justifică perfect ambivalenţa personajului dublu pe care îl interpretează – Miranda cea închipuită de mintea unui tată abandonat care din disperare oferă atribute omeneşti monstrului Caliban. Dar ce tot spun – visele nu se pot povesti, iar substanţa lor, ca şi a noastră, simt cum mi se scutură din palme. „O furtună” trebuie înfruntată. Contemplată. Simţită. Visată.
„Spectacolul s-a terminat”, magicianul ne va spune că nu a ştiut ce minuni a dezlănţuit, nici cum, ci doar că aşa a fost să fie jocul. Acum poate că a obosit, va dormi puţin, va visa colorat şi când va avea iar poftă de joacă noi să fim pe-aproape.
Somn uşor, Sliviu Purcărete!
Print