Cu doar o zi înainte să împlinească 66 de ani, pe 20 noiembrie, Eimuntas Nekrošius s-a stins din viață. A doua zi era ziua lui… Unul dintre cei mai mari creatori ai ultimei jumătăți de secol, cunoscutul regizor lituanian era invitat chiar în acest an, la Festivalul Interferențe aflat în desfășurare la Cluj, cu producția „Sons of a Bitch”… la care repeta, se pare, chiar în timp ce a murit. Creațiile lui au marcat teatrul european al ultimelor decenii. În cadrul celei de-a 22 ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, Eimuntas Nekrosius a primit o stea pe Aleea Celebrităților, iar spectacolul lui „Cartea lui Iov” s-a jucat în penultima seară de festival la Teatrul „Radu Stanca”. Ar fi trebuit să vină la Sibiu și să fie prezent la ceremonia de decernare a stelelor și la o conferință-dialog, alături de George Banu, însă starea de sănătate nu i-a permis. „I s-a interzis să zboare”, așa cum a spus asistentul său, Tauras Cizas, la întâlnirea care a avut loc, totuși, în dimineața dinaintea prezentării spectacolului, și la care, alături de Tauras Cizas și de George Banu, pentru a discuta despre creația și personalitatea lui Nekrosius s-a mai aflat Remigijus Vilkaitis, unul dintre cei mai importanți actori din trupă. Iar câteva dintre cuvintele lui vor contura măcar o parte a personalității lui… „Un lucru esențial, pe care-l subliniază tot timpul, și când lucrează cu studenții: Cel mai important este ca un actor pe scenă să gândească și să creeze. Se întâmplă câteodată să jucăm de cinci-șase ori la rând un spectacol, mai ales în turnee, și el zice: Vă rog azi să nu mai jucați corect! Asta, ca să-i oblige pe actori să gândească și să creeze. Pentru mine, asta este esența teatrului lui Nekrosius: că este o creație pe viu pe scenă”.
Apoi, în încheierea dialogului, Remigijus Vilkaitis a povestit o întâmplare emblematică despre Eimuntas Nekrosius, despre tinerețea lui, despre felul lui de a fi și de a gândi: „A pus cineva problema de unde apar imaginile lui Nekrosius. Am aflat despre prima seară, când Nekrosius a venit din provincie la Vilnius să dea examenul de admitere. Venea dintr-o regiune cu lucruri minunate, cu râuri, cu verdeață multă, cu dealuri, cu cer albastru, cu vaci și capre. Ce poate fi mai frumos de-atât? Așa era locul de unde a venit el la Vilnius. Și s-a trezit dintr-odată într-un cartier nou de blocuri, unde a venit să stea la o mătușă. Ei bine, și în seara aia a dispărut. Se face 9.00, 10.00, 11.00, 12.00 noaptea. Mătușa era teribil de îngrijorată. Vă dați seama! Era un băiețel care venise prima dată în capitală. Pe la 1.30 noaptea apare… Nu mai mergeau nici autobuzele la ora aia. Cum a ajuns nu se știe. <Unde ai fost?> l-a întrebat ea: <Am stat în piața catedralei și m-am uitat la turn…> i-a răspuns el. Acolo sunt ruinele unui vechi castel al unui mare prinț lituanian. El nu văzuse niciodată pe viu până atunci o asemenea lucrare. Și a stat acolo ore întregi și s-a uitat la catedrală. Eu cred că și în ziua de azi e condus de ceva asemănător, e mânat de ceva foarte simplu atunci când pune în scenă un text. Poate de aceea a și venit și a dat examenul…”
Multe dintre spectacolele emblematice ale lui Nekrosius au fost prezentate și în România. Și… cum, în urmă cu ceva ani, am fost martora acelui miracol care a fost Trilogia Shakespeare, cred că o călătorie pe „planeta” Shakespeare inventată de el e un omagiu potrivit astăzi, când el nu mai e.
Planeta Shakespeare – Planeta Nekrosius
Între un „Macbeth” magic, un „Hamlet” cehovian şi un „Othello” poetic, ţesătura fină a spiritualităţii slave se aşază surprinzător, creând un efect extraordinar. Lituanianul Nekrosius l-a reinventat pe Shakespeare.
A descoperit drumul spre miezul tragic al operei lui, trecându-l prin spaţiul sacru al spiritualităţii estic-ortodoxe. A creat „planeta Shakespeare” şi a găsit cheia pentru reprezentarea tragică a textelor shakespeariene în lumea ortodoxiei şi a magiei pre-creştine. În „Trilogie” realizează un fenomen straniu: spectatorul se conectează direct şi cutremurător la inima mitului. Iar tragicul trăieşte cu putere dincolo de text, regie, interpretare, dar bine ancorat în ele. Construită pe triada trup – spirit – suflet, „Trilogia” lui Nekrosius propunea o variantă cu totul imprevizibilă a textelor shakespeariene.
Jocul cu istoria şi Macbeth în Siberia
Un ceaun mare, foc şi un om care-şi prinde mâna într-o capcană. Într-o lume siberiană, un Macbeth îmbrăcat în piei groase reface traseul omului de la începutul istoriei şi se joacă cu vrăjitoarele, care deţin, de altfel, cheia întregii montări, de-a v-aţi ascunselea printre iţele destinului. Un om chinuit de duhuri care nu-i dau voie să se bucure de ceea ce cucereşte, o fiinţă purtată de o forţă din afara lui şi căreia nu i se poate sustrage, către o zonă întunecată din el însuşi şi căreia îi cade victimă. O încercare de a arăta că omul alege să-şi urmeze destinul, montarea după „Macbeth” desface rând pe rând straturile multiple ale lumii în care trăim şi o întoarce firesc la origini, acolo unde, în punctul zero al fiinţării, toate civilizaţiile se întâlnesc. Multe obiecte simbolice, mere aruncate pe podea, oglinzi care se mişcă magic şi hipnotic în spatele scenei, în întuneric, şi foc, mereu foc… Vrăjile toate se fac cu foc, lângă un ciaun mare, parcă desprins dintr-un tablou cu o şatră de ţigani. Pe o planetă specială, fără soare şi fără altă lumină decât cea provenită de la focul vrăjitoarelor, ele însele o reminiscenţă a corului antic, dar cu rol activ în poveste. Sub pământ sau în inima pământului, acolo de unde Duncan cel ucis iese râzând şi cu toporul adânc înfipt în spate.
Universul cuvintelor shakespeariene e tradus în sunet şi în imagine cu precizie de ceasornicar. Printre flăcări pământii, marea tragedie a omului prins în capcana propriului destin, pe care-l urmează orbeşte, devine atemporală. Lui Nekrosius îi iese perfect jocul cu istoria. Extrage povestea lui Macbeth şi a diabolicei lui soţii din contextul care-i aparţinea în piesă şi îi conferă nu universalitate, ci aură mitică. Macbeth devine prototipul fiinţei umane devorate de ambiţii, pe care propriul destin o împinge în prăpastie. Întoarsă pe dos, montarea lui Nekrosius vorbeşte despre lumea din interior şi despre demonii ei, despre abisul din noi, „mai adânc decât noi înşine”.
Cum transpune scenic regizorul discursul tragic? Îl ascunde printre simboluri şi îl lasă să se reflecte magic în oglinzile dispuse hipnotic pe scenă, de la început până la sfârşit. Îl întoarce din nou spre noi, în jocul oglindă – oglindire. Păduri întregi de simboluri se cresc şi se năruie la fiecare scenă şi cu fiecare intervenţie magică. Sensibilităţile sunt complet anulate în „Macbeth” de angoasa din interior. Iar spaima cumplită a protagoniştilor devine personaj, e aproape perceptibilă, vizibilă şi transpusă în spaţiul scenic prin muzică. Tragedie antică tradusă în magie slavă, montarea lui Nekrosius, pe de o parte, anulează tragicul, sustrăgându-l fizicului, şi, pe de alta, îl reinventează, pur, în forma lui de la începuturi, dăruindu-l metafizicului. Prins în capcana propriului sine (se poate citi Destin), Macbeth devine tragic pentru că se luptă până la capăt nu să i se împotrivească, aşa cum făceau odată eroii antici, ci să-i devină victimă. Mergând până la limită, Macbeth experimentează cea mai cumplită dintre lupte: aceea cu demonii proprii, materializaţi în vrăjitoare aducătoare de profeţii miraculoase şi mirosind a flăcările iadului, luptă din labirintul lui interior, acolo unde niciodată lumina soarelui nu ajunge să intre.
Dar nu Freud a stat cu el în sala de repetiţii atunci când Nekrosius a pus în scenă Macbeth. Extrem de subtil, spectacolul exploatează acele referiri la lumea interioară, la spaţiile conştientului şi subconştientului, pe care Shakespeare, cu mult înaintea lui Freud, le strecurase în textele lui dramatice, amintind că, odată cu scriitorul elisabetan, tragicul a coborât în interior, iar corul s-a topit în personajele care iau parte la acţiune. Asta şi face Nekrosius. Materializează demonii subconştientului, căci cele trei vrăjitoare sunt şi participanţi, şi observatori. Regizorul taie în două feliile de istorie şi îşi strecoară personajele până în inima pământului, acolo unde nu e nimic, dar de unde totul s-a construit, şi recurge la simbol şi la sunet. Iar oglinda are dublul rol de a vrăji spectatorul şi de a-l dez-vrăji, întorcându-l (tot simbolic) cu faţa către sine. Tragedia e în noi, omul a rămas singur în acest din urmă secol. Ca să se întoarcă în Casa Fiinţei, cum ar spune Heidegger, trebuie să treacă prin toate încăperile fiinţării.
Între foc, pământ şi aer, cele trei spectacole care compun „Trilogia Shakespeariană” tind să refacă echilibrul iniţial dintre Pământ şi Cer. „Totul e compus din cele patru elemente – Foc, Aer, Apă, Pământ”, scria Ioan Petru Culianu în „Jocul de smarald”. „Şi fiecare element posedă două calităţi din patru, de pildă apa – e rece şi umedă, focul e fierbinte şi uscat; încălzeşte apa şi capeţi aer care e uscat şi rece, ceea ce înseamnă că ai diminuat umiditatea. Dimpotrivă, răceşte aburii şi din nou vei avea apă. Pământul e uscat, iar zăpada e umedă. Zăpada e apă solidificată sau apa e zăpadă lichefiată. Căldura şi răceala, la fel ca şi uscăciunea şi umiditatea, se pot combina în proporţii infinite. Alchimiştii cred că modificând proprietăţile unui metal, ca de pildă plumbul sau argintul viu, pot obţine aur.”
„Aur” încearcă şi Nekrosius să obţină punând laolaltă elementele fundamentale în cele trei montări din Trilogie. Ce-l opreşte să-l adauge şi pe cel de-al patrulea element este, probabil, teama resimţită în faţa misterului tragic şi plăcerea de a deschide drumuri şi a le lăsa deschise…
Prinţul Danemarcei sunt eu
În „Hamlet” spaţiul se modifică. E tot pe „Planeta Shakespeare”, dincolo de lume şi de timp, dar mult mai adânc în inima pământului. Cu o roată a timpului zimţată, atârnând în permanenţă ameninţător deasupra tuturor, ca un mecanism stricat, de vreme ce, nu-i aşa?, timpul şi-a ieşit din matcă şi a devenit personajul cheie, povestea prinţului Danemarcei se scrie, ca şi cea a lui Macbeth, tot din interior spre exterior. Cu o veste mare şi rece ca un cub uriaş de gheaţă, duhul regelui mort al Danemarcei intră direct din iad. Timpul nu se mai măsoară la fel după moartea lui, ci în foc şi apă. De aceea, cele două apariţii din adâncuri ale duhului vor fi însoţite una de sloi de gheaţă, iar cea de-a doua de un policandru cu multe lumânări aprinse de care sunt legate tot cuburi de gheaţă.
Apa se infiltrează peste tot, Ofelia intră cu apă, se cufundă în apă, îşi udă rochia, îşi aşază pe cap un pled ud, apă are Claudius în două potire (cu trimitere directă la cele Două Daruri din Liturghia Ortodoxă) atunci când se roagă, cu apă îl ucide Hamlet pe Polonius, lăsându-l să se sufoce şi să-şi verse ultima gură de aer în acelaşi potir cu apă. Aerul este elementul care lipseşte întregii lumi. Actorilor prinşi sub pământ, în capcana unui spectacol de teatru, Hamlet le suflă în faţă praf de pământ întunecat, ca să devină şi ei parte a lumii subpământene. (Şi, din nou, spectacolul cel mare se joacă înăuntru, finalul fiind concludent în acest sens.) Ca în vis, rezolvările se întâmplă pur şi simplu, nu ştii, nu vezi, dar se întâmplă… (În scena duelului nu se vede când spada îi atinge pe Hamlet sau pe Laertes). Şi nici aici nu e lumină. Mereu foc, mereu întuneric, niciodată noapte sau zi. Iar apa se infiltrează de peste tot. Apa invizibilă în care se îneacă Ofelia îi cuprinde pe toţi, ca-ntr-un coşmar, iar finalul cu pânza neagră în care bate o inimă are o dublă semnificaţie. Coşmarul s-a încheiat, totul a fost un vis, e timpul s-o luăm de la capăt şi să aşezăm din nou piesele pe tabla de şah, jocul poate să reînceapă. Sau… Tragedia e în voi. Povestea s-a încheiat, dar fiecare o ştie bine pentru că o poartă în el. Acolo, înăuntru, sunt toate miturile şi toată istoria lumii, acolo trăiesc poveştile de la începuturi, întregul univers încape în „coaja de nucă” din interior. Şi, într-adevăr, jocul poate să înceapă din nou, ca de fiecare dată, numai că acum, pentru o clipă, v-aţi oprit în loc conştienţi de puterea lui. Nekrosius găseşte cheia cu care să descuie pentru omul contemporan tragedia lui Shakespeare şi, prin ea, toate miturile tragice ale umanităţii.
E toată suferinţa umanităţii în felul în care Hamlet renunţă la iubire pentru că i-o cere destinul. Nekrosius îi oferă lui Hamlet un suflet slav, dostoievskian, construind în scenele cu Ofelia o întreagă poveste în poveste. „Hamlet” e tragedia unui suflet bântuit, condamnat să-şi rezolve conflictul în sine şi apoi să iasă sau nu la lumină. E coborârea în gând şi în spirit printr-un act de hipnoză realizat artistic. Veşnica luptă dintre bine şi rău, care stă la baza tuturor poveştilor lumii, arhetip al fiinţei umane, e tradusă scenic în montarea lui Nekrosius. Este tragedia omului secolului 21 care n-are timp pentru demonii proprii decât în vis. E prăpastia de care vorbea Nietzsche, dar în care Hamletul contemporan nu se mai aruncă decât în vis.
Othello răstignit pe catarg
Iar în „Othello”, probabil cea mai atipică dintre toate tragediile lui Shakespeare (pentru că, nu-i aşa?! chinurile iubirii sunt mai degrabă dramatice decât tragice), Nekrosius amestecă toată poezia din piesele Marelui Will cu poezia degajată de teatrul cehovian şi literatura lui Dostoievski.
Un Rogojin shakespearian, Othello, frământat şi chinuit de propriile gânduri şi, din nou, de demonii pe care şi-i hrăneşte cu pasiune, îşi poartă iubirea pe ape. Şi aici, apă şi foc – joc de şah între el şi Iago – apă şi foc – iubire şi ură între el şi Desdemona. Pe vapor. Marea în permanenţă. Mai tainică, mai liniştită, mai aprinsă, mai chinuită, mai răzbunătoare, marea mereu, mereu acelaşi sunet de valuri şi de ape care se sparg. Şi, desigur, incertitudine, lipsa pământului şi permanentul sunet de pian. Muzica punctând cadenţele sufletelor, ale gesturilor, ale întâmplărilor. Iar în mijloc, stâlpul-catarg, cruce şi stâlp al infamiei, copac al vieţii şi loc al morţii. Tandreţe, iubire, ură, chin, foc şi prea puţină apă pe mare pentru a-l stinge şi prea puţin aer pentru respirat. Două uşi masive şi ieşirea imposibilă prin ele, ca două ziduri de care se izbesc, pe rând, ca de ei înşişi, Desdemona şi Othello. Tragedia a două suflete pe care le desparte propria lor iubire, adâncă precum marea şi înecată în dans, muzică, şi suferinţă, între care se aşază apa, ca o perdea prin care nu se vede celălalt, ca o oglindă ce dă imagini deformate. Printre îmbrăţişări chinuite şi înspăimântate. Şi în toată această lume în care iubirea „naşte monştri”, trădarea lui Iago se infiltrează precum apa mării peste uşile masive, încet, punând stăpânire peste gândurile şi inima lui Othello. Şi iarăşi, Iago este, de fapt, în el… Apa acţionează ca o oglindă care-i fură eul şi-l vrăjeşte aşezând în loc întunericul. Desdemona, cărându-şi de la început uşa sicriului în spate, este întruparea unei iubiri a cărei povară o va duce până la moarte. E-atât de multă iubire şi atâta zgomot în scena uciderii Desdemonei, că ai impresia că se vor deschide şi cerul, şi pământul şi vor absorbi suferinţa. E tot tragismul a două inimi care nu se pot întâlni, redat printr-un dans al spiritelor, straniu şi nebunesc. E toată însingurarea omului contemporan care nu mai poate comunica deloc cu celălalt. Şi peste toate, la sfârşit, când Desdemona moare, se aşterne o tăcere apăsătoare, în care, totuşi, se simt demonii dansând. Respiraţia obosită a lui Othello, care se aşază încet, aduce în scenă o linişte de moarte. Şi tragedia lui Othello de-abia aici începe…
Apă şi foc în toate cele trei montări şi pământ în „Hamlet” şi în „Macbeth”. În „Othello”, în schimb, pământul e departe la capătul mării, acolo unde vaporul nu va ajunge niciodată. Lipseşte aerul, care se pierde definitiv odată cu ultima respiraţie e Desdemonei. Nekrosius dovedeşte că este posibil. Tragicul supravieţuieşte prin montare. Locul dramaturgului în acest secol este luat de regizor. Lui îi revine sarcina de a perpetua fiorul tragediei şi de a-i reprezenta mutaţiile.
Print