Sala Mică de la Teatrul Național din București, în cadrul Festivalului Național de Teatru, s-a transformat într-un subsol înțesat de țevi prin care se aude curgând apa murdară a celorlalți, a celor care au o casă cu ferestre și în care domnește liniștea… În acest spaţiu imaginat de Cristian Rusu s-au refugiat pe termen nelimitat „Emigranții” lui Slawomir Mrożek, în regia lui Tudor Lucanu, spectacol realizat la Teatrul Național din Cluj.
Încă de la intrarea în sală, în ciuda telefoanelor care sună şi a forfotei spectatorilor, poţi simţi o atmosferă apăsătoare în care timpul se dilată şi se scurge lent asemenea apei care circulă constant printr-un sistem imaginar de ţevi interminabile. AA, cu spiritul său ascuţit, remarcă la un moment dat asemănarea dintre acest sistem şi „reţeaua” intestinelor umane. Locuinţa lor alcătuită din două saltele, o noptieră, câteva cărţi, un panou cu imagini decupate din reviste, o masă cu două scaune şi un dulap pentru veselă reprezintă noua idee de casă şi e o metaforă a vieţii de imigrant. Toate idealurile, toate speranţele, toate bucuriile încap într-o cameră la subsol ticsită cu sărăcie şi iluzii, străbătută de conductele prin care curge seva unei vieţi care nu îţi mai aparţine. AA şi XX sunt expulzaţii societăţii, primul este refugiat, iar al doilea în căutare de bani pentru ideea şi idealul familiei. Ambele personaje jonglează cu natura efemeră şi intangibilă a ideilor: libertatea lor de a fi şi de a acţiona, identitatea îngrădită, drama de a trăi într-o societate străină, inadaptarea, acestea sunt vehiculate şi examinate din toate perspectivele de intelectualul AA. Dar Tudor Lucanu scoate la iveală, dincolo de aceste teme impuse de textul lui Mrożek, modalitatea prin care o fiinţă reuşeşte să supravieţuiască în acest context şi să-şi păstreze, chiar dacă nu intactă, calitatea umană.
Există momente în spectacol în care anumite aspecte din relaţia dintre personaje sunt minimalizate, precum cele de natură socială, politică, economică şi este pusă sub microscop esenţa profund umană a omului şi capacitatea sa de a se racorda la drama aproapelui. Deşi fiecare personaj trăieşte în propria sa realitate distorsionată, actorii Matei Rotaru şi Tudor Lucanu construiesc un univers comun în care cei doi comunică depăşind cutumule societăţii. AA prin natura sa filosofică, prin neologisme şi axiome înţelege şi empatizează cu existenţa simplă, animalică a lui XX. Ştie că dincolo de instinct şi iluzii îi leagă viaţa ratată, singurătatea, mizeria, durerea. AA şi XX sunt legaţi de un cordon ombilical al suferinţei pe care nu-l poate rupe nici încăierarea actorilor, nici vorbele dure, nici demascarea dureroasă a realităţii fictive pe care şi-au construit-o ca pe o formă de evadare. Matei Rotaru şi Tudor Lucanu se plimbă, se agită şi se încaieră purtând acest cordon ombilical după ei, încojoară masa, scaunele, şi spectatorii. Astfel, grotescul, absurdul, ironia se mută sub semnul unui tragism înfiorător, pentru că, în fond, pentru aceşti oameni nu mai există nicio scăpare, niciun loc de refugiu. După gestul lui XX care rupe în bucăţele toţi banii agonisiţi, urmează o tăcere prelungă, timpul s-a oprit. Se mai aude doar apa care îşi urmează cursul firesc asemenea tuturor lucrurilor din această lume. Matei Rotaru îşi păstrează personajul lucid, atent, de o logică tranşantă şi rece, dar în acelaşi timp reuşeşte să transmită candoarea şi duioşia celui care înţelege şi empatizează cu natura umană cufundată în mizerie şi suferinţă. Tudor Lucanu nu construieşte doar un personaj categorial şi îi insuflă lui XX iluzia unui adevăr propriu. El glisează între grotesc, absurd şi inocenţa şi naivitatea omului care speră şi se transformă asumându-şi nebunia libertăţii de a pierde totul.
„Emigranții” , în regia lui Tudor Lucanu, este un spectacol care mizează pe emoţia resimţită între un moment comic şi unul tragic, între un zâmbet larg şi o înfiorare. Spectatorul este plasat cât mai aproape de actor şi face parte efectiv din universul scenografic. Şi cu cât eşti mai aproape, cu atât conştientizezi mai acut durerea izvorâtă dintr-o neputinţă care opreşte timpul în loc. Imaginea încăperii în sine dezvăluie imposibilitatea de a ieşi, fiind în fond un spaţiu închis în viscerele uitate ale societăţii. Dar Marmeladov spunea în „Crimă şi pedeapsă” că “orice om trebuie să aibă măcar un loc pe lume unde să se poată duce! Fiindcă vine o clipă când îţi trebuie neapărat o ieşire”. Iar când toate graniţele au fost blocate şi uşile închise, rămâne celălalt care uneori înglobează umanitatea în sine. De aici, o pledoarie pentru umanitate…
Teatrul Național Cluj-Napoca
„Emigranții” de Slawomir Mrożek
traducere de Stan Velea
Regia: Tudor Lucanu
Scenografia: Cristian Rusu
Distribuție:
AA: Matei Rotaru
XX: Tudor Lucanu
Print