Trăim într-o lume în care totul e permis, totul e posibil, nimic nu e interzis, într-o lume în care, în numele deschiderii absolute către orice, al aşa-zisei political correctness, se practică uniformizarea devenită o nouă religie. Diferenţa este sancţionată, tot ce e „altfel” e înlăturat, nivelat, comunizat… Textul lui Marius von Mayenburg, pus în scenă de Vlad Cristache la Sala Nouă a Teatrului de Comedie şi inclus în secţiunea „Teatrul de mâine” a Festivalului Naţional de Teatru, este o parabolă cinică despre această realitate. Iar montarea lui Vlad Cristache aproape că exemplifică verdictul exprimat de Guy Debord din „Societatea spectacolului”: „Într-o lume care a fost întoarsă cu susul în jos, adevărul e un moment de falsitate”.
Piesa lui von Mayenburg – pusă în scenă în urmă cu ceva vreme şi de Theodor Cristian Popescu la Teatrul German de Stat din Timişoara – e periculos de ofertantă pentru un regizor, orice abordare ar alege. Periculos de ofertantă, pentru că subiectul conține o doză atât de mare de provocator, încât poate pune în umbră spectacolul în sine. Un oarecare domn Lette, angajat al unei companii prospere, căsătorit cu o femeie care-l iubeşte, află într-o zi că e urât. Atât de urât, încât nu-şi poate vinde singur propria invenţie, atât de urât, încât soţia nu-l priveşte niciodată în ochi, atât de urât, încât nu poate ieşi cu adevărat în lume. Sub presiunea imaginii despre frumuseţe a societăţii în care trăieşte, îşi face operaţie estetică şi-şi schimbă faţa total. E un om nou… Are succes pe toate planurile, femeile îl adoră şi nici nu mai trebuie să creeze nimic, prezintă invenţiile altora. Noua lui faţă poate vinde orice. Şi este atât de frumos, încât imaginea lui devine obsesia tuturor bărbaţilor.
Medicul care i-a construit noua faţă începe „să croiască” Lette pe bandă. Şi toată lumea se umple de aceeaşi imagine. Diversitatea este anulată. Unicitatea, la fel. Frumuseţea devine de serie… Din nou, cuvintele lui Guy Debord rezumă o realitate despre care vorbeşte, nu fără umor, textul lui von Mayenburg: „Spectacolul nu e o colecţie de imagini, ci un raport social între oameni care e mediat prin imagini. Înţeles în totalitatea lui, spectacolul este în acelaşi timp rezultatul şi scopul modului dominant de producţie. Nu este ceva care este adăugat lumii reale, nu e un element decorativ. Dimpotrivă, e însuşi sufletul realităţii ireale a societăţii noastre. În toate manifestările lui specifice, ştiri sau propagandă, publicitate sau consumul efectiv al produselor de divertisment, spectacolul încorporează modelul predominant al vieţii sociale. E sărbătorirea omniprezentă a unei alegeri deja făcute în sfera producţiei, şi efectul desăvârşit al acelei alegeri.”
Spectacolul lui Vlad Cristache e limpede, clar şi concis. Nu e demonstrativ, ci mai degrabă analitic, o montare în estetica teatrului german. Și poate că e mai mult, un studiu inteligent, ca într-un laborator, asupra unui fenomen. Spaţiul de la Sala Nouă a Teatrului de Comedie i-a permis să refacă, împreună cu scenograful Vladimir Turturică, ideea de laborator rece, în care se fac experimente, în care sentimentele şi emoţia sunt anulate, în care omul devine un produs de serie… Regizorul jonglează permanent cu realitatea şi „fake”-ul. De la elementele cele mai evidente, la cele subtile: oglinda ce reia uşor deformat o realitate oricum deformată, automatul mare de coca-cola, casca (pe post de mască) pe care scrie „fake” şi pe care o poartă toţi cei care trec prin sala de operaţie a doctorului Scheffler (care poartă acelaşi nume cu cel al şefului companiei şi este interpretat de acelaşi actor – Constantin Cojocaru), microfonul care distorsionează vocea şi o amplifică până când atinge aceleaşi note „fake”. Ca o sală de disecţie funcţionează „laboratorul” lui Vlad Cristache, cu lumina rece de neon, cu jumătăţi de manechine din plastic, cu lipsa dătătoare de fiori a oricărui element autentic uman, cu portocalele care se rostogolesc de sus, aruncate de şeful-doctor, care transformă totul în produs de marketing, cu toate detaliile „perfecţiunii” lui de vitrină. Viul e stors până la ultima picătură (ca sucul din portocală), sângele e ketchup, muzica e iritant de repetitivă.
Din fericire, regizorul alege să nu folosească niciun artificiu scenic pentru a „arăta” schimbarea chipului după operaţie. Iar Marius Stănescu, în rolul lui Lette, surprinde în detaliu tocmai schimbările pe care le produce operaţia estetică dincolo de chip… Efectele în plan uman. Trece subtil de la momentele de gelozie pe străinul care şi-a devenit sieşi, atunci când soţia (Delia Nartea) îl sărută pe acest nou „el”, la cele în care, împăcându-se cu noul sine, copiază pe dinăuntru tiparul exterior care i s-a dat. Aici este marele merit al spectacolului lui Vlad Cristache, felul cum surprinde modificările pe care macheta exterioară le aduce în plan interior. Şi faptul că schimbarea este ireversibilă. Contractul se semnează pentru totdeauna. Renunţarea la propria faţă ia proporţiile unui „post-dramatic” pact faustian. Constantin Cojocaru, în cele două roluri, doctorul şi şeful, construieşte un fel de personaj-robot, jucându-se, în ambele ipostaze, cu diversele faţete ale pseudoumanităţii pe care o reprezintă – omul produs-şi-producător, exponenţial pentru realitatea în care trăim. La fel, Delia Nartea (în rolul soţiei şi al directoarei bătrâne, al cărei chip este produsul a zeci de operaţii estetice), şi Silviu Debu (care interpretează celelalte roluri masculine, trecând de la frumosul, după standarde, Karlmann, la fiul cel lipsit de masculinitate al aceleiaşi directoare) schimbă rapid feţe ale lor înşişi, într-un bine susţinut tur de forţă printre diverse aşa-zise „personalităţi” anulate.
Nu este un spectacol lejer „Urâtul” lui Vlad Cristache, ci, mai degrabă, o formă de cercetare – tot ca în laborator – asupra unei realităţi sociale care creşte în noi şi lângă noi şi care ne integreză. Este, aş spune, o propunere de dezbatere.
Teatrul de Comedie
Urâtul, de Marius von Mayenburg
Regia: Vlad Cristache
Distribuția: Marius Stănescu (Lette), Delia Nartea (Fanny), Constantin Cojocary (Shheffler), Silviu Debu (Karlmann)
Scenografia: Vladimir Turturică
Ilustrația muzicală: Andrei Nechifor
Mișcarea scenică: Arcadie Rusu
Print