Atunci când străbați România dintr-o parte în alta și vezi spectacol după spectacol, în teatre diverse, în comunități diverse, în spații diverse, peisajul teatral se arată mult mai nuanțat decât în teoriile de care, mai nou, e plin facebook-ul, pentru că presa culturală nu prea mai există. Sau, dacă există, are ceva de demonstrat, ceva de impus, ceva de manipulat și mai puțin ceva de discutat.
N-am să spun că, la început de 2017, peisajul de care vorbeam este ceva nemaipomenit. E mai degrabă căldicel. Se face teatru mult, peste tot, dar mai rar teatru de o reală calitate. Sentimentul pe care ți-l lasă cele mai multe dintre spectacole e acela de grabă… Pare că totul se face în grabă și se bifează. Că nu există repertorii cu adevărat coerente și gândite pentru anumite comunități, asta e deja o altă discuție care merită reluată separat. Însă atunci când privești de aproape totul, îți dai seama că ceea ce lipsește cu adevărat este implicarea. Iar în cazurile fericite, unde există implicare, de cele mai multe ori destinatarul spectacolului, adică spectatorul, este aproape scos din ecuație. Și interesul lui se pierde între tabere… Tabere care se construiesc și se dizolvă ca într-un joc absurd, în funcție, desigur, de interese de moment. Și în timp ce unii artiști se asociază uneia sau alteia dintre aceste tabere, în funcție de criticii care reacționează mai bine la spectacolele lor și îi promovează mai constant, în timp ce fiecare vrea să-și arate și să-și pună în valoare mai bine mușchii „virtuali”, în tot acest timp, publicul e departe, e scos din ecuație, e tratat cu un soi de superioritate care-l exclude aproape total de la „masa negocierilor” ca pe un element inferior.
Și de aici ruptura evidentă și majoră, care devine tot mai mare și mai mare în ultimii ani, între gustul publicului și „gustul” criticilor, numit ceva mai pompos „criteriu”. De aici, una dintre marile probleme ale criticii din România, care – da! – aproape că nu există. Iar puterea de influență reală în rândul publicului, acolo unde ar trebui să o aibă de fapt, este aproape zero. Prea rar, extrem de rar, publicul merge la teatru după ce citește cronica unui spectacol și la fel de rar își verifică apoi părerea despre un spectacol citind opinia unui critic. Pur și simplu, nu-i interesează. De ce? Răspunsurile sunt multe. Dar unul dintre ele este tocmai acela că de cele mai multe ori criticul vrea „să te treacă strada” fără ca tu să vrei. Vrea să te convingă că ceea ce-ți place ție e de obicei prost și mediocru (tocmai pentru că-ți place), iar ceea ce nu-ți place este bun și valoros, mai ales pentru că nu-ți place și pentru că, desigur, în afară are succes, e un trend, e o direcție…
Lumea criticii autohtone e pe cât de mică, pe atât de obsedată de putere și de a-și arăta mușchii și cunoștințele și de a-i certa și a-i bate la fund pe cei care găsesc plictisitor sau nereușit un spectacol pe care vor musai să-l impună (iar motivele sunt diverse). Și uită, de obicei, că așa cum limba nu poate fi normată prin gramatici și dicționare decât până la un punct, dincolo de care, după o anumită perioadă, așa cum istoria a dovedit-o, greșeala ajunge să devină ea însăși normă, la fel și teatrul merge în direcția lui, reflectând și asimilând firesc mișcările societății în care trăiește. Și că societatea respectivă are multe și diverse nuanțe pe care să le reflecte și că unidirecționalitatea este și periculoasă, și perdantă. Că importantă e tocmai diversitatea. Iar ceea ce contează este tocmai valoarea în această diversitate. Dar nu atunci când e impusă cu forța. Desigur, rolul criticului este sau ar trebui să fie acela de a da direcții, de a conduce cu abilitate gustul publicului, de a-i arăta ceea ce el nu vede. Ideea e însă cum o face. Iar în acest joc, mai importantă decât orice este seducția… Numai că în acest joc, de fapt, criticilor nu pare să le pese de public, decât în măsura în care trebuie certat pentru că nu-i place ceea ce „ar trebui” să-i placă, totul cu o superioritate profesorală absolut perdantă pe termen lung și care nu va face decât să adâncească prăpastia, adeverind cuvintele lui Peter Brook, a căror concluzie e pe cât de tristă, pe atât de adevărată: plictiseala (orice formă „artistică” ar lua ea) devine un fel de „garanție a calității”. „Oricine urmărește producțiile de succes din fiecare an va observa un fenomen curios. Ne-am aștepta ca așa-numitele hituri să fie mai pline de viață, de ritm și de culoare decât spectacolele ratate – dar nu e cazul întotdeauna. Aproape în fiecare stagiune, în cele mai multe dintre orașele care iubesc teatrul, există un astfel de mare succes care încalcă aceste reguli. Un spectacol care are succes tocmai pentru că e plictisitor. Una peste alta, există persoane care asociază cultura cu un anumit simț al datoriei… Prin urmare, se întâmplă un fenomen ciudat și tocmai gradul de plictiseală devine un fel de garanție a calității.”