Sintagma „teatru de artă” îi sperie pe mulţi. Le sună cumva pompos şi elitist. Şi atunci, în vânzoleala postmodernă în care e mai important să fii vocal şi încrâncenat pe o idee fixă decât să fii coerent şi sincer, „teatrul de artă” e declarat învechit şi de prisos. De fapt, avem mai multă nevoie de el decât ne dăm voie să acceptăm. Printre instalaţii şi performance-uri care caută forme noi e necesar un punct fix, curat, ca reper, care să îi ajute pe cei care sunt capabili să îl recunoască să răstoarne lumea. În fond, formula tautologică „teatru de artă” nu înseamnă altceva decât teatrul-teatru aşa cum ne grăbim să îl uităm în favoarea noului fără discernământ. E teatrul în care povestea, actorii şi emoţia sunt ceea ce contează. E un act artistic frumos estetic de dragul frumosului estetic, fără agendă, sincer şi asumat.
În fond, mai în glumă, mai în serios, nu există, de fapt, decât două feluri de teatru: bun şi prost. Avea dreptate Lev Dodin. „Teatrul de artă” îşi are vârfurile sale şi eşecurile lui răsunătoare la fel cum orice formă de expresie artistică, indiferent de curent, are căderi şi capodopere. Spectacolul „Pe lacul auriu” montat de Dinu Cernescu la Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bualandra se încadrează exact în tipologia „teatrului de artă”. Ca intenţie, ca estetică, din punct de vedere al meşteşugului şi al conceptului în sine conţine toate elementele care să îi certifice apartenenţa. Dar, cum mai importante decât intenţiile sunt rezultatele acelor intenţii, nu se întâmplă neapărat ca rezultatul să fie unul la fel de lăudabil precum premisele de la care s-a pornit.
Piesa lui Ernest Thompson oferă o situaţie simplă şi creează cadrul perfect în care actorii să poată face performanţă. Relaţiile clare puse într-un context ofertant pot da naştere unor recitaluri veritabile; chiar de artă. Dar cu atât mai mult, într-un construct scenic în care punctul focal este centrat exclusiv pe actori, dacă angrenajul jocului lor nu funcţionează perfect, dacă există fie şi o singură verigă slabă în ecuaţie, tot spectacolul are de suferit simţitor. Pe de-o parte, Virgil Ogăşanu (Tom) are toate atu-urile pentru a împlini o partitură scrisă cu umor amar şi un plan secund bogat. Bătrânul cârcotaş, uşor zaharisit, cu un simţ al umorului în spatele căruia îşi ascunde sentimentele şi sensibilitatea, intelectual, pedagog şi obosit de viaţă e interpretat cu relaxare, cu lejeritate, cu un zâmbet în colţul gurii, în contrapunct cu seriozitatea morocănoasă. Comentariile şi bodogănelile lui au haz, comicul inteligent e stimulat atât cât trebuie, fără ostentaţii; mici hinturi aruncate ca din întâmplare au efect imediat în sală, iar drama din interior se întrevede prin crăpăturile măştii de bufon trist.
Pentru ca, însă, performanţa să poată fi atinsă e nevoie de un partener egal la tot acest arsenal scenic bogat. Iar Valeria Ogăşanu (Kate) nu răspunde cu aceeaşi măsură. Forma sa gomflată de interpretare, jocul la rampă cu faţa la public, tonurile acute, vocea care scapă de sub control, emoţia căutată şi declamaţiile recitative sunt total opuse firescului artistic asumat propus de partenerul său. Relaţia din scenă e cât se poate de artificială, dezechilibrată şi ritmul are de suferit substanţial. Se simte cum intensitatea scade şi trebuie reconstruită cu un dublu efort, iar sentimentul de motor calat care trage în gol e foarte pregnant.
Ana Ioana Macaria (Claudia) încearcă să pluseze la capitolul energie pentru a compensa lungimile şi pauzele pe gol care atârnă greu. Încearcă să creeze o relaţie autentică, să construiască un personaj verosimil, dar dincolo de intenţiile bune se simt micile hei-rup-uri care inevitabil supraîncarcă structura personajului şi o îndepărtează de o interpretare sinceră în totalitate. Lucian Ifrim (Bill) pare stângaci în scenă. E greoi, nu îşi găseşte locul şi nu se simte în largul său. E cumva temător, nu duce intenţiile până la capăt, iar nesiguranţa pe care o afişează, deşi e în concordanţă cu personajul, e vizibil personală. Alin Potop (Billy) joacă primul strat ilustrativ al unei vârste pe care a depăşit-o de ceva vreme şi demonstrează aproape schematic cum ar trebui să acţioneze în loc să îşi asume ceea face pe scenă.
Montarea lui Dinu Cernescu nu are elemente spectaculoase, ci mizează exclusiv pe relaţia scenică, pe reuşita actorilor şi pe emoţia autentică. Atmosfera care avea toate premisele să cucerească publicul prin depănarea cu răbdare şi farmec a unei poveşti de familie cu final senin e contrafăcută, însă. Atâta timp cât adevărul scenic şi asumarea lipsesc chiar şi la un singur om de pe scenă, spectacolul scapă printre degete şi nu se poate împlini. E păcat. E mare păcat. Pentru că e nevoie de „teatru de artă” care să bucure în mod autentic pe cei aflaţi în căutarea poveştilor spuse bine. „Pe lacul auriu” este un spectacol aflat, însă, la jumătatea drumului dintre plictis şi performanţă. Cu un ritm care trenează şi oboseşte, cu izbucniri de energie lipite cam grosolan, cu scene rezolvate parţial şi cu câteva momente de emoţie autentică strecurate în partea de final poate smulge o lacrimă spectatorilor indulgenţi care se bucură de orice urmă de adevăr pe scenă. Când cercul nu se închide perfect, ba, de fapt, e o elipsă eşuată pe drum, performanţa rămâne o ambiţie greu de atins. Dar uneori preferi elipsa aşa imperfectă precum e ea liniilor frânte aruncate în ochi cu violenţă şi condescendenţă.
„Pe lacul auriu” de Ernest Thompson
Traducere: Radu Beligan și Liviu Dorneanu
Adaptare: Dinu Cernescu
Distribuția
Tom: Virgil Ogășanu
Kate: Valeria Ogășanu
Claudia: Ana Ioana Macaria
Bill: Lucian Ifrim
Billy: Alin Potop
Regia artistică: Dinu Cernescu
Scenografia: Maria Miu
Asistent regie: Cătălina Baciu
Ilustrație muzicală: Vasile Manta
Print