Poezia bătrâneții sau castelul de iluzii

3stars
@Maria Ștefănescu

Au existat în ultima perioadă diverse spectacole încadrabile în zona teatrului social, care au dezbătut pe larg problema femeilor plecate la muncă în străinătate, dezrădăcinarea, traumele etc., cele mai multe vorbind despre „fenomen”, expunând cazuri prototip. Spectacolul Liei Bugnar, „Melcul”, care a avut de curând premiera la Teatrul Metropolis, după un text semnat tot Lia Bugnar și conținând un poem scris de Ana Mureșanu, propune o cu totul altă perspectivă asupra acestui fenomen. Așa cum își scrie Lia Bugnar textele, cu multă atenție la crearea emoției, la echilibrul între lacrimă și zâmbet, „Melcul” este povestea reală – povestea Anei Mureșanu – a unei femei care a lucrat undeva în Germania, unde a îngrijit o familie de bătrâni bogați. Una dintre zecile, sutele de povești care ar putea începe așa… Însă Lia Bugnar, spre deosebire de textele/spectacolele care dezbat fenomenul din perspectiva și cu instrumentele teatrului social, parcurge drumul invers, de la „fenomen” înspre ființa umană prinsă în acest fenomen. Și scrie o poveste superbă despre dragoste, despre bătrânețe (poate cea mai frumoasă poveste despre bătrânețe pe care am văzut-o vreodată pe scenă), despre tristețe, despre neputință, despre o formă mult mai subtilă de dezrădăcinare. Textul ei n-are nimic tezist, are în schimb poezie și, spre deosebire de cele mai multe texte care se scriu azi în diverse forme de workshop și care sunt de obicei texte de unică folosință, piesa „Melcul” aș spune că ar rezista fără probleme și la alte montări, aici sau în străinătate, acum sau peste ani. În primul rând pentru că, dincolo de problematica socială tangentă, atinge zone general umane. Iar personajele sunt bine construite și extrem de ofertante pe scenă.

Povestea își propune să fie și este emoționantă și are meritul că pe alocuri chiar se autoironizează, autoarea transformând scene ce ar fi putut aluneca ușor în zona de telenovelă, în propria lor pastișă. Însă pariul câștigat – al textului și al spectacolului – este felul cum sunt create personajele Ana și Bătrânul. Iar Constantin Cojocaru în rolul Bătrânului și Maria Obretin în rolul Anei completează și duc mai departe atât de subtil, atât de interesant uman, atât de fără cusur actoricește trăsăturile schițate de autoare.

@Maria Ștefănescu

Constantin Cojocaru, într-una dintre cele mai coerente creații din ultimii ani, construiește admirabil un bătrân cu mintea încă ascuțită, un gentleman pentru totdeauna îndrăgostit de soția lui, minunata Lili, azi o legumă într-un scaun cu rotile, cu care poartă în permanență dialoguri imaginare, refuzând să accepte o realitate evidentă. Un bătrân plin de umor, greu de păcălit, care se luptă în permanență cu tristețea și cu bătrânețea, puțin îndrăgostit de menajera Ana, conștient de ceea ce a făcut timpul din el, puțin ursuz, puțin capricios, dar absolut adorabil. Vocea lui, atât de plină de personalitate, umple scena și-ți răsună în urechi mult timp după ce spectacolul s-a terminat, lăsând în urmă imaginea plină de poezie și carne a bătrâneții… Personajul lui e un poem al bătrâneții, cu toată furia ei, cu toată neputința ei, cu toată frumusețea ei tristă.

De partea cealaltă, Ana, menajera-poetă din România, care ascunde drame pe care le veți descoperi la fața locului, un personaj pe care interpretarea Mariei Obretin îl înnobilează și-l încarcă în permanență cu o poezie tristă, dar atât de umană, alunecând cu mare discreție pe lângă acele replici sau momente care ar putea apăsa mai mult decât e cazul pedala emoției. Ana e femeia fără rădăcini și care înțelege că, de fapt, casa ta ești tu… Ana e femeia care lasă totul în urmă și merge spre nimic. Și tocmai din acest motiv poate să dăruiască. Ana e femeia care înțelege, care e dispusă să intre în jocul bătrânului, care-l ceartă și-l dojenește ca pe un copil… Și, în acest sens, ultima scenă din spectacol, un superb dialog despre „dincolo” și despre „trecere”, scris cu o tandrețe care îți adoarme o clipă cele mai mari frici legate de moarte, rămâne poate cea mai frumoasă din spectacol.

Un alt personaj care populează acest mic univers dintr-un orășel din Germania e Frank, nepotul-regizor de film, care urmărește să pună mâna pe banii bătrânului și care dezvoltă o relație interesant condusă cu Ana. Interpretat de Vitalie Bichir, Frank e șmecherul, care vrea să-și păcălească puțin unchiul, care are și el traumele lui din adolescență, bine ascunse, și care, cel puțin în scena în care-i explică unchiului cum va arăta noul lui film, are un umor irezistibil, bine potențat de cel al lui Constantin Cojocaru. Mai puțin justificat și ușor prea ambiguu e personajul tinerei, interpretat de Letiția Vlădescu. E, desigur, o pată de culoare, cântă superb, funcționează parțial ca un alter ego al lui Lili, dar povestea pe care o aduce cu ea parcă rupe puțin echilibrul celorlalte personaje.

@Maria Ștefănescu

Emilia Dobrin, în rolul Lili, e o prezență stranie și, chiar dacă personajul și intervențiile ei nu sunt pe deplin limpezi, stranietatea pe care o emană întreaga ființă a Emiliei Dobrin pare că rezolvă totul de la sine. Iar imobilitatea feței ei, aproape două ore, pulsează de energie și sugerează că în spatele acelei măști există viață.

În scenografia semnată de Iulia Gherghescu, un spațiu simplu, în care nu e nevoie decât de un fotoliu, un scaun cu rotile și o masă, se desfășoară povestea unor oameni care se luptă să supraviețuiască și să învețe să moară. Acesta ar putea fi rezumatul acelei bucăți de viață pe care Ana, o femeie din România, cu un soț poet și ea însăși poetă, a trăit-o în casa unor bătrâni din Germania.

Teatrul Metropolis

„Melcul” de Lia Bugnar

Regie: Lia Bugnar

Poem de Ana Mureșanu

Scenografie: Iulia Gherghescu

Light design: Marius Atanasiu

Distribuție:

BĂTRÂNUL – Constantin Cojocaru

ANA – Maia Morgenstern / Maria Obretin

LILI – Emilia Dobrin

TÂNĂRA – Letiția Vlădescu

FRANK – Virgil Aioanei / Vitalie Bichir

Fotografii: Maria Ștefănescu

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.