Avem, pe de o parte, un poet al cărui nume – prenume, căci e suficient, toată luma știe despre cine e vorba – e rostit cu admirație și de generațiile formate cu manuale alternative, un poet pe care posteritatea l-a ferit de epitetul datat. Un poet venerat, dar rareori pus în valoarea în manifestări altfel decât strict literare și strict de circumstanță. Numele lui e Nichita Stănescu, știți prea bine. Avem, pe de altă parte, un tânăr dramaturg polonez și regizor de succes, Andrzej Saramonowicz, absolut necunoscut în România. Doi ironici pe care îi despart multe, nenumărate lucruri în spațiu și timp. Doi creatori care pun în mișcare creierele și inimile. Cu primul ne-am reîntâlnit, altfel, la Festivalul Internațional de Teatru Undercloud, iar cu al doilea abia am făcut cunoștință, în același cadru.
Avem, așadar, „Suntem ceea ce iubim“, spectacol de poezie și muzică pe versuri de Nichita Stănescu, și „Testosteron“, comedie agitată după un text de Andrzej Saramonowicz. Văzute în același festival, în două seri diferite, sunt revigorante ca orice semn de normalitate într-un peisaj cu ceva anomalii persistente cum e teatrul nostru de azi, inclusiv teatrul independent. Spectacole de poezie se fac rarissim în România, sigur și din cauza prejudecății că nu există suficient public pentru așa ceva. Pe de altă parte, comedii se produc cu duiumul și de-a valma și în teatrele de stat, și în companiile independente, pe ideea că publicul cel mare așa ceva își dorește în primul rând. Ceea ce e cât se poate de adevărat.
Un spectacol „de nișă“, dar nu elitist, și o comedie pentru mase, duioasă și pacifistă în mesajul ei, transmis pe o cale accesibilă, cu momente de subtilitate, „Suntem ceea ce iubim“ și „Testosteron“ sunt două mostre relevante pentru mișcarea teatrală de azi. Un grup de tineri (Alex Bogdan, Niculae Ionuț, Andrei Huțuleac, Naomi Guttman, Constantin Enache, Anca Bica-Bălălău — coordonator) îl recitesc pe Nichita Stănescu jucându-se frumos cu ideile și cuvintele, într-un montaj liber de convenții vizibile și de artificii regizorale, de care Laura-Maria Vlădoiu s-a ferit inteligent. Propun un experiment ce mizează pe simplitate și pe calitățile actoricești ale celor trei interpreți principali. Spectacol studențesc, care se joacă la Green Hours de un an, „Suntem ceea ce iubim“ e ca o jucărie de care să te bucuri: versuri albe și versuri jucăușe, cu rimă, nimic din ceea ce s-ar putea înțelege prin recitare, nimic din didacticismul ce amenință recitalurile de poezie. O mână de actori care încearcă diverse registre stilistice, un pian la care Naomi Guttman cântă Chopin, o chitară la care cântă în câteva momente Andrei Huțuleac și o oră de poezie despre ce vorbește în general poezia. Sobrietatea costumelor alb-negru contrastează cu spiritul ludic al acestei încercări cuminți de a arăta că poezia (mai) are loc pe scenă și poate face minuni, poate stârni gânduri, emoții și hohote de râs. Versurilor lui Nichita Stănescu le stă bine și pe scenă, în fața unui public venit să vadă și altceva – ceva pentru care nu există, reguli, principii, rețete.
Pe de altă parte, spuneam, „Testosteron“, spectacol care se joacă de ceva vreme la Godot-Café Teatru, introducere tonică în lumea bărbaților, care, desigur, nu e ceea ce pare din exterior (adică din perspectiva femeii). Regizorul Zalán Zakariás a pus în scenă o piesă cu miez, cu haz, cu ritm, cu personaje ofertante, cu „cârlig“ la public. Șapte bărbați se întâlnesc la o nuntă care nu mai are loc. Într-un restaurant împodobit balcanic cu baloane colorate și alte accesori kitsch de petrecere, ne întâmpină mai întâi chelnerul-macho: blazat, mitocan, misogin și cu poftă de viață. Și scena se populează încet-încet de exemplare pitorești ale rasei masculine, montarea fiind construită din perspectiva ireconciliabilei dualități masculin-feminin.
O comedie sănătoasă se încheagă din primele scene, când se instalează un tonus și se creează o atmosferă masculină, limbile se dezleagă, confesiunile se înmulțesc, ca și considerațiunile despre femei și ale lor metehne. Marian Râlea, Tudor Pârvu, Lucian Iftime, Vlad Logigan, George Remeș, Tudor Aaron Istodor, Marin Grigore fac un spectacol care merge drept la țintă, o comedie ce gravitează în jurul lui Kornel ornitologul, venit la restaurantul pregătit de nuntă după ce mireasa l-a părăsit în fața altarului, invocând inimioara aprinsă-n piept de dorul altuia… Și dorul acesta mărturisit revine în toate situațiile scenice presărate cu glume și glumițe deocheate, cu secvențe duioase despre amoruri și trădări, despre sex și alți demoni, despre suflete neliniștite și idei de neînțeles. Două ore în care ițele poveștilor se încurcă pentru a se descurca în cele din urmă, în care ipocriziile ies la iveală sub o formă blândă, nemoralizatoare, în care tipologia se desfășoară, spre deliciul publicului. Fantele de mahala, savantul ridicol, fără aderență la realitate și la sexul opus, rockerul supărat, în care zac – așa cum ironic l-a construit dramaturgul – comori de tandrețe, mitocanul pentru care totul e simplu și „păsărica-i păsărică“ etc. sunt câteva dintre exemplificările masculinității tranșate cu haz într-un spectacol alert, (prea) bogat în scene de sitcom, destinat unui public venit să râdă.
Iată două feluri de a face teatru independent în România care s-au întâlnit într-un festival ce a încercat să împace diverse gusturi, aducând spectacole din zone de preocupări și de stil cât se poate de diferite, punând lângă montări cu un real potențial comercial experimente destinate în mod obișnuit unui număr mic de spectatori. „Suntem ceea ce iubim“ și „Testosteron“ – o sală mică, în care au rămas și ceva locuri goale, și o sală mare, care ardea de nerăbdare să se ridice în picioare din primele secunde de după încheierea spectacolului. Pe de o parte, poezia scoasă din foaia de hârtie și îmblânzită pentru scenă, pe de altă parte, comedia accesibilă (care nu duce lipsă de ceva idei subtile și nicidecum de ironia salvatoare). Altfel spus, teatru în diversele lui chipuri și momente.
Print