În urmă cu mai bine de un an, în debutul cronicii consacrate spectacolului intitulat București, instalație umană de la ArCuB, citam un fragment dintr-un interviu acordat de regizorul Radu Alexandru Nica criticului de teatru Monica Andronescu. A apărut în revista Yorick în martie 2014. Făceam apel la o afirmație tranșantă, aceea în care regizorul declara răspicat că nu ar fi defel interesat de teatrul cu intenții militante. Spectacolul de la ArCuB proba o evidentă modificare de optică și de opinie pe care înfăptuirile ulterioare ale directorului de scenă aveau să o probeze tot mai pronunțat.
Spectacolul cu piesa 10 a lui Székely Csaba, dramaturg de etnie maghiară din România, din ce în ce mai mult jucat pe scenele de limbă română din țara noastră, poate fi socotit un fel de climax al preocupărilor regizorului în spațiul teatrului social. Căci, recurgând iarăși la umorul său de o factură absolut specială, foarte apropiată de specificitățile umorului negru, la amestecul dintre comic și tragic, la ieșita din comun capacitate de investigare a realităților deloc optimiste și cu atât mai puțin frumoase ale lumii care ne înconjoară, la examinarea tragediilor cotidiene cu care se confruntă parcă tot mai mulți dintre semenii noștri, a traiului din ce în ce mai la periferie la care, pesemne, suntem tot mai mulți condamnați, indiferent de spațiul geografic în care ne ducem existența zilnică, Székely Csaba face un tablou extrem de întunecat al unei realități brutale. Aceea a României contemporane. A României, stat membru al Uniunii Europene, situată însă în afara Spațiului Schengen, urbanizată și, cu toate aceasta, cum nu se poate mai rurală, cu oi care pasc în voie în vecinătatea sau, uneori, chiar printre blocurile din cartierele mărginașe construite în vremea Epocii de Aur. Sigur, uneori stiloul lui Székely Csaba este parcă prea vârtos muiat în cerneală neagră, penița îi este, cel puțin în opinia mea, din cale afară de lăbărțată, caligrafia așteptat a fi regulată este nu firesc, ci căutat și câteodată chiar tezist înlocuită de pete, poate chiar de porcișori, însă ideea esențială rămâne veridică și clară. Nu ne prea este dat să trăim chiar foarte fericiți și nici nu prea avem cum să ne supunem, oricât de mult am vrea și oricât de multe eforturi am face, celor zece porunci ale Bibliei.
Făcând apel la ceea ce eu am numit cândva o formă specială de neo-realism, neo-realismul cu retard, cele zece secvențe ale piesei care reconstruiesc migălos, cu lux de amănunte biografii extrem de complicate (se întâmplă însă ca respectivul cult pentru detaliu să devină parcă prea obositor, copleșitor de-a dreptul, iar dorința de clarificare a dramaturgului să dea rezultate vădit contrarii) se situează în relație decis polemică cu cele zece porunci din Cartea tuturor cărților.
Degeaba vrem să nu furăm, să ne cinstim și să nu ne mințim aproapele, să nu preacurvim ori chiar să avem o măsură în toate, respectând astfel celebrul adagio horațian, viața face ca lucrurile să stea altfel. Ceea ce nu înseamnă însă nicidecum că Székely Csaba ar fi devenit peste noapte iezuit și s-ar apuca să distribuie prin intermediul textului său indulgențe gratuit.
Spectacolul montat de regizorul Radu Alexandru Nica pare să urmeze destul de fidel partitura ieșită din mintea și din tastele computerului lui Székely Csaba. Îi translatează scenic și calitățile, și defectele. Nu atenuează excesul de informații referitor la cele zece personaje ale piesei. Oameni de profesii, dar și cu obsesii diferite. Pictorițe, preoți, mecanici auto, prostituate, foști și viitori pușcăriași, medici cu performanțe notabile în profesie, care nu știu însă deloc să își gestioneze cum se cuvine viața, un tânăr obsedat că e prea urât și care se supune unei sumedenii de operații estetice ș.a.m.d. Le interpretează, la cote respectabile de profesionalism Diana Fufezan, Andrei Gîlcescu (despre care aflu, plăcut surprins, că ar fi încă student), Raluca Iani, Serenela Mureșan (cu o duritate adecvată personajului încredințat, duritate pe care, altminteri, nu am observat-o până acum în celelalte ocazii în care am văzut-o evoluând pe scenă), Cristina Ragos, Vlad Robaș, Ciprian Scurtea (de multe ori foarte convingător), Cristian Timbus (la vremea primilor pași, promițători, în meserie), Arina Ioana Trif și, la nivelul excelenței, Marius Turdeanu.
Excesului mai sus menționat i se asociază și un răsfăț parcă necontrolat de vizualitate. Partea de video pe care Andu Dumitrescu o asociază decorului mi se pare nițeluș prea insistentă și excesiv neiertătoare cu ochiul spectatorului. Notabilă și cu aportul necesar muzica de scenă compusă de Vlaicu Golcea.
Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu
„10” de Székely Csaba
Traducerea: Sándor László
Regia: Radu Alexandru Nica
Scenografia, video, light design: Andu Dumitrescu
Muzica: Vlaicu Golcea
Cu: Diana Fufezan, Andrei Gîlcescu, Raluca Iani, Serenela Mureșan, Cristina Ragos, Vlad Robaș, Ciprian Scurtea, Cristian Timbuș, Arina Ioana Trif, Marius Turdeanu
Data reprezentației: 24 martie 2018
Foto: Dragoș Dumitru
Print