Teatrul şi politica au, se pare, multe în comun. Pe lângă termenii de specialitate împrumutaţi şi adaptaţi, politica mai datorează artei şi alte mijloace specifice: scenariul, regia şi forţa de seducţie. Avem „actori politici”, „personaje”, „scenă politică” sau „culise ale puterii”; nimic mai firesc pentru un spectacol la fel de minuţios pregătit ca orice premieră care se respectă. Discursurile seamănă izbitor cu monologurile, orice confruntare directă urmăreşte fidel o structură dramatică aproape aristotelică, există eroi şi antagonişti, punctul culminant e atent pregătit, conflictul bine pus la punct, extra-textul detaliat, iar deznodământul surpriză ar face deliciul oricărui public.
La fel ca în teatru, carisma este o piatră de încercare. Cum faci să treci rampa? Să convingi, adică. Iar dacă în teatru talentul şi farmecul personal sunt date de la Dumnezeu, în şarada politicului ele se învaţă. Un zâmbet la timpul lui, o vorbă bine simţită, o glumă „spontană”, o privire atent studiată, o cravată anume şi personajul te cucereşte instant. Arta seducţiei este un joc de copii în comparaţie cu perversitatea acestui Lego elaborat – omul politic de succes.
Ce ştie politica mai bine decât teatrul este că Marketingul nu începe când produsul e aproape gata. Nu înseamnă numai publicitate. Bine cumpănită şi atent coordonată, o strategie pe termen lung asigură bilete vândute la casă; adică un capital de încredere înfloritor. Nu doar ambalajul contează, ci ingredientele de bază atent selecţionate de la bun început. Iar când vine vorba de reclamă, orice teatru ar trebui să fie invidios pe sloganurile isteţe şi pe giranţii purtători de respect unanim ce te îmbie cu căldură, „din toată inima”.
Distribuirea rolurilor secundare menite să îl pună în valoare pe interpretul principal sunt iarăşi o problemă delicată. Cine ridică la plasă, cine distrage atenţia, ce fir narativ adiacent completează intriga. Tablou cu tablou, scenă cu scenă, povestea eroului e construită după un scenariu demn de semnătura unui dramaturg celebru.
Decorul nu e nici el de trecut cu vederea. Unde mergi şi ce spui acolo? Cum te îmbraci pentru o vizită într-un sat şi ce costum alegi pentru o dezbatere televizată. Ce culori, ce accesorii? Din ce maşină cobori? Porţi fular sau nu?
Şi ar mai fi ceva: regizorul. Pentru că fără el nu se poate. Aici e marea diferenţă: la teatru îi găseşti numele pe orice afiş. Îşi asumă opera. Pe când în politică… îl poţi recunoaşte doar după stil, îl intuieşti. Niciodată nu va ieşi la aplauze, deşi el e cel care le merită cu prisosinţă.
Teatrul, cu toată convenţia lui, este mai adevărat decât realitatea fabricată în care trăim. Actorii sunt mai sinceri, regizorii mai puţin diabolici, iar spectacolele mai reuşite. În plus, preţul unui bilet este cu mult mai mic decât cel al unei reprezentaţii al cărei cost este viaţa fiecăruia dintre noi.
Print