Cordelia este asistenta domnului Lear, regizor care tocmai și-a părăsit trupa de actori și are intenția de a colabora cu artiști indieni la un proiect care are la bază „Mahabharata”. Ei sunt personajele-ramă din noul și mult așteptatul spectacol de la Théâtre du Soleil, regizat și supravegheat îndeaproape de Ariane Mnouchkine, stăpâna locului, ajunsă acum la 78 de ani.
Bântuită de „toate acele fantome ale Europei și ale Asiei pe care le prețuiește: Cehov, Shakespeare, teatrul Nô, scrierile indiene”, cum scrie presa franceză, regizoarea invită spectatorii la Cartușerie, unde îi așteaptă Une chambre en Inde, în care pătrund după ce, la intrare, însăși Ariane Mnouchkine le verifică biletele, după care îi tentează cu un shake de fructe sau vreo specialitate din gastronomia orientală, căci Théâtre du Soleil rămâne fidel atmosferei și spiritului intercultural pe care le-a construit vreme de cincizeci de ani.
„Viziuni, vise, coșmaruri, apariții, panici, îndoieli, revelații. Tot ceea ce-i bântuie pe actorii și pe tehnicienii unui sărace trupe de teatru, care caută disperați un teatru contemporan și politic, blocați de evenimente care îi depășesc” s-au strâns în acest spectacol de peste patru ore, care vrea să-i aducă aminte omului contemporan de puterea râsului. „Cel mai curajos și cel mai frumos va fi să facem publicul să râdă de propriile lui frici”, spune regizoarea.
Întoarcere în India
Experimentul colectiv în urma căruia a rezultat Une chambre en Inde s-a născut din haosul lumii de azi și a folosit calea oferită de Theru Koothu, o formă tradițională din teatrul indian. Societatea noastră a devenit de neînțeles, susține regizoarea, și comedia poate deschide un drum spre descifrarea ei.
După ce trupa de la Théâtre du Soleil, din care fac parte artiști din douăzeci și cinci de țări, a lucrat în jur de o lună în India, după ce a compus un text pornind de la sesiuni de improvizație, forța vieții și a vieții teatrului parcă s-a regenerat, mai ales după suferința provocată de atentatele teroriste care au avut loc la Paris în anul 2016, a explicat Ariane Mnouchkine. Cultura indiană, constantă sursă artistică pentru regizoarea franceză, constituie fundalul fertil, matricial, pe care se desfășoară o poveste care însă nu este despre India sau nu este în primul rând despre India.
„Comicul ca antibiotic”
Spectacol în căutarea unui spectacol, căutare a unei trupe care și-a pierdut direcția după ce și-a pierdut regizorul în atentate teroriste, noua creație a trupei de la Cartușerie urmărește să redescopere și forța reală a comicului ca antidot –„antibiotic” chiar, potrivit regizoarei – la tragismul existenței într-o epocă imposibil de înțeles.
„Ca întotdeauna, am avut încredere în emoțiile noastre, pentru că sunt sigură că publicul seamănă cu noi, că va avea aceleași emoții și va râde, poate și pentru că și el, ca și mine, e furios. N-avem inimă să râdem și tocmai de aceea am vrut să facem o comedie: de asta are nevoie sufletul nostru. Și, ca de obicei, pun pariu că inima noastră este ca a publicului”, a explicat Ariane Mnouchkine.
Fundamentalismul islamic și libertățile femeilor sunt două dintre temele pe care artiștii au curajul să le trateze parodic, într-un discurs scenic plin de mici catastrofe care maschează mari castrofe. Și, la sfârșit, o secvență magistrală: un tânăr musulman reia celebrul discurs al lui Charlie Chaplin din finalul filmului Dictatorul.
Fotocredit: Michèle Laurent, Culturebox
Print
Pe regizoarea Ariane Mnouchkine am avut placerea sa o cunoastem in nenumarate randuri prin intermediul sitelui Yorick ,ca fiind o meticuloasa si in prima linie de lupta teatrala pe scenele franceze si in toata lumea.Tot ea, crede ca “teatrul trebuie sa isi ia raspunderea de a reprezenta nisipurile miscatoare ale sufletului nostru,ale spiritului,ale societatii in care traim ,ale istoriei”.
Daca acum la Theatre du Soleil Ariane Mnouchkine a pus in scena aceasta comedie politica subtila intitulata, Un chambre en Inde,in acelasi timp tot la Paris La Gemeaux de Sceaux, regizorul Dominique Pitoiset pune in scena in aceeasi optica de renastere a teatrului politic cu valente comice, opera lui B.Brecht, Arturo Ui.Anul acesta s-au implinit 60 de ani de la moartea lui Brecht, iar alegerea unui personaj atat de puternic si feroce ca Arturo Ui nu a fost o alegere intamplatoare din partea regizorului.O disputa teatrala intre doi regizori importanti sau o invitatie catre public de a intelege teribila realitate sociala asupra constiintelor noaste, cu o cerere incesanta de largire a orizonturilor religioase sub semnul unor mai mici sau mai mari catastrofe????Iata deci cum la un an dupa tragedia de la Bataclan, Parisul renaste din durere si prin arta,interogand publicul despre noile boli ale acestui secol bulversat si de neconceput uneori.O face in mod transant, surazand si privind detasat catre viitor.