În urmă cu câteva săptămâni, am scris și publicat în cuprinsul revistei Yorick un editorial în care susțineam dreptul actorilor de a se manifesta politic.
Ca orice alt cetățean al României, și slujitorii scenei au dreptul să se înscrie în partide, să candideze, să aleagă și să fie aleși, așa cum scrie Constituția. Să fie de partea Puterii ori a Opoziției. Actorii sunt îndreptățiți să ia parte la campanii, să strângă semnături, folosindu-și în procesul de persuadare a posibililor semnatari notorietatea și prestigiul.
Drept la existență au deopotrivă spectacolele cu apăsat, cu puternic caracter politic. Dacă le-a fost permisă tacit ori cu nenumărate tertipuri, uneori chiar cu riscuri și cu sacrificii, supraviețuirea în perioada comunistă, nu văd de ce ar trebui să fie ele puse la zid acum când (încă) mai trăim în democrație. În anii ’70-’80 ai secolului trecut, artiștii se foloseau, de pildă, de scrierile lui Caragiale (să ne reamintim Scrisoarea pierdută de la Brașov în regia lui Mircea Marin, cea de la Teatrul Mic regizată de Silviu Purcărete, ori spectacolele cu aceeași piesă puse în scenă la Naționalul craiovean de Mircea Cornișteanu) pentru a transmite mesaje și chiar proteste politice. Artiștii îl convocau pe Shakespeare și pe al său extraordinar Hamlet (așa cum au făcut-o în anul 1985, cu ocazia antologicului spectacol de la „Bulandra” al lui Alexandru Tocilescu și Ion Caramitru) și aduceau pe scenă imaginea cumplită a unei țări aflate sub ocupație. Despre rele și dictatură au vorbit, de pildă, la Teatrul din Oradea, spectacole ca Apa în regia lui Victor Ioan Frunză ori Jolly Jocker, Amadeus sau Zece hohote de râs regizate de Alexandru Darie, iar un spectacol precum Iașii în Carnaval, montat la Naționalul clujean de același Victor Ioan Frunză, spectacol a cărui premieră a avut loc la data de 1 decembrie 1989 a fost, indubitabil, premonitoriu, pentru ceea ce avea să se întâmple în România două săptămâni mai târziu.
Dacă toate acestea au fost posibile, e drept, cum spuneam, cu asumarea a nenumărate riscuri, într-un regim de cruntă dictatură, nu văd de ce nu ar avea dreptul Andrei Șerban, într-un spectacol precum cel cu Richard III de la „Bulandra”, Radu Afrim în Pădurea spânzuraților de la Teatrul Național din București sau Alexandru Darie în Coriolanus tot de la „Bulandra” să adopte și să expună artistic o atitudine politică. Afirmându-și condiția de artiști, dar și de intelectuali deopotrivă. Or, intelectualilor, o știm încă din cartea lui Wolf Lepenies ori din cea a lui Michel Winnock, le sunt proprii stările de melancolie, dar și cele de revoltă.
Nu pot însă defel accepta intruziunea politicului în teatru. Care se manifestă prin decapitarea conducerilor instituțiilor de spectacol, cu ocazia evaluărilor anuale, doar fiindcă directorul sau, mă rog, managerul cutare nu mai este convenabil. Nu mai e pe placul autorității, al finanțatorului. Astfel de acțiuni în forță au avut foarte adesea consecințe criminale. Iată, nu mai departe, decât zilele trecute, cineva, un prieten actor, posta pe o rețea socială o fotografie dintr-un excelent spectacol cu Familia Tót, montat în urmă cu câțiva ani de Victor Ioan Frunză la Centrul Cultural UNESCO. De ce nu se mai joacă spectacolul cu pricina? Fiindcă nu ar mai avea spectatori? Nici vorbă! A dispărut odată cu demiterea din fruntea instituției cu pricina a directorului Cristian Șofron. Prețul plătit atunci de respectivul teatru pentru capriciile unui primar a fost imens. Au fost sacrificate nu doar Famila Tót, ci și Steaua fără nume (Doamne, ce minunăție de spectacol!), Mobilă și durere și de-abia ieșita la public Noapte furtunoasă.
Anul trecut, tot din motive politice, fiindcă nu mai era pe placul autorităților județene, a fost „executat” politic Daniel Vulcu, directorul Teatrului „Regina Maria” din Oradea. Toate proiectele lui au căzut baltă, interimara cu ilegală prelungire a delegației de director a recurs la soluții pretins „originale”, numărul premierelor a scăzut, invocându-se pretextul dorinței facerii unui „teatru mai profund” care însă până acum s-a dovedit de o superficialitate incomparabilă.
Anul acesta s-a ordonat „executarea” directorului Filarmonicii bucureștene, Andrei Dimitriu, noroc că Ministerul Culturii și Identității Naționale a fost silit să dea înapoi, copleșit de acțiunea de protest concertată a unor intelectuali și artiști de seamă. La Teatrul „I. D. Sîrbu” din Petroșani a fost „executat” cu ajutorul a doi „călăi” care au prin sertar, pe-acasă, o diplomă de artiști, directorul Cosmin Rădescu, susținut de colectivul artistic al Teatrului în integralitatea lui. Numai că pe Cosmin Rădescu nu l-a mai vrut în funcție administratorul public al județului Hunedoara, un ins profund și urât mirositor tincturat politic.
Or, aiasta, adică intruziunea mizeră a politicului în teatru, nu se poate, Maiestate!
Print
Bunaziua D.le Morariu,
doresc sa va scriu aceste cuvinte pentru respectul pe care il am pentru ceea ce reprezentati in domeniul(cultural) pe care il slujiti.
Cred ca realizati ca Dvs traiti si va desfasurati crezul intre doua planete:UNA pe care o detestati si pe care ati vrea sa o abandonati in fiecare moment, si una pe care va refugiati cu competenta, si in care va spovediti sufletul .De aceea ati dobandit conditia de care nu stiu daca sunteti constient ,de:tanar si nelinistit.
Dar nu va faceti procese de constiinta, pentru ca sunteti in buna companie, si de aceea nu cred ca trebuie prea multa osteneala sa spun de ce nu accept penetrarea politicii in cultura.
A trecut aproape o luna de zile de cand fiind prezenta in sala,ca spectator, la una dintre reprezentatiile teatrale “moderne” pe care Dvs le numiti in acest articol, nu reusesc inca sa diger alegerea punerii in scena a acestei drame romane.Intrebarea bazilara care ma macina este :De ce asa?De ce aceste trimiteri directe la cei din cealalta planeta?
Eu cred ca in calitate de critici teatrali ar trebui sa urmariti nu numai actul scenei, dar si reactiile spectatorilor din sala.La acest spectacol am sa va spun ca a fost mai interesanta reactia oamenilor din sala,adica:in prima parte erau spectatori care adormisera si erau treziti din cand in cand de cate o brusca impuscatura(cei trezi erau intre infarct si deslusire),altii au pararasit sala dupa prima parte.La sloganele politice aruncate “en passante”in a doua parte a dramei, erau spectatori care dezgustati isi puneau mana in cap de disperare(adica, stiu bine ce lighioane avem, ce ne mai ne intoxicati cu asa ceva)ca sa nu mai spun de replicile de tipul:”Ce ati facut aici jegosilor!!!!!Mama voastra de mizerabili!!Raia pamantului, care ne mai suporta inca!”
Si totul e Shakespeare!!!!Maretia lui Shakespeare!
Deci,pentru ca era vorba despre greci,spectatorii stiu bine care este miscarea,nu este nevoie ca acesti “creatori “sa isi manifeste atitudinea lor ….pe scena.
Si pentru a va avea cu noi intre cei tineri si linistiti, am sa va daruiesc imaginea finala pe care Maestrul Giorgio Strehler a redat-o in opera lui Pirandello :Uriasii muntelui.
Atunci cand Ilse,actrita ratata care iubeste teatrul mai mult decat ea insasi ,ajunge din pura intamplare cu o “misera” caruta plina de un “team” de actori neadaptati in varful muntelui, gaseste in varful acestuia alti “alieni”, care in colaborare deplina si fara menajamente distrug Ilse si poezia care o anima.
Bine,bine, Giorgio Strehler alege ca imagine finala o cortina de fier care distruge aceasta caruta de actori si in care este ucisa Ilse, personificata ca o eroina a artei teatrale .
Dar…….(pentru ca era vorba despre greci)Giorgio Strehler de fiecare data cand va pune in scena Uriasii muntelui de Pirandello, va reconstitui cu minutiozitate aceeasi caruta pe care actorii vor intra in scena cu acelasi crez si poezie!!!