Teatrul pentru Copii „Arlechino” din Braşov are câteva avantaje. În primul rând este adăpostit de o sală mică, dar cochetă şi bine utilată tehnic, în mijlocul oraşului vechi. Utilată, mai ales, de căldura specială a unor actori interesaţi vizibil şi în egală măsură de performanţele meseriei lor şi de conversaţia directă şi fără de care nu s-ar purtea imagina o asemenea investiţie de talent şi afectivitate, cu beneficarii direcţi – copiii de sub Tâmpa şi de pe lângă Biserica Neagră. Apoi, cei şaizeci şi patru de ani de existenţă şi experienţă obligă, indiscutabil, la o anume ţinută, dar şi la o vesel-ingenioasă relaxare. Mihaela Soloceanu, directorul companiei, o ştie bine şi nu se joacă atunci când îi invită pe cei mici să se joace de-a visul şi de-a dialogul cu imaginile scenice ale acestuia. La fel se întâmplă şi în abordarea textului lui Carlo Gozzi, „Dragostea celor trei portocale”, o piesă celebră, abordată în fel şi chip, mai mereu dovedindu-se un adevărat as din mânecă al succesului.
O ştie la fel de bine şi triumviratul creator – Georgeta Lozincă (regia), Ildiko Luckácsy (scenografia), Zeno Apostolache Kiss (muzica) -, lucru care se vede de la bun început în construcţia gradată şi limpede premeditată a spaţiului de joc. Povestea se spune fără grabă, ţesându-se ca rezultat al conlucrării dintre „beneficarii” din sală şi cei şapte actori de pe scândură. Din primele secunde este evident că interesul major acesta este şi, odată atins momentul eficient al interactivităţii, concluzia se impune de la sine: „Să intrăm în poveste!”
Iar locul poveştii este într-un singur fel (dar cum mai mult de atât?): frumos. Cutiile din care se ivesc/pe care se aşază ţara şi curtea Regelui (Adrian Iuga), cu coloanele de un alb imaculat, asigură ulteriorul necesar contrapunct al peripeţiilor teribile ale Prinţului Tartaglia (Adrian Dobrescu) cel blestemat de vrăjitoarea Morgana (Petronela Rujan) ba la un soi de melancolie rimată, tratabilă prin râs, ba la îndrăgostirea de prinţesele prizoniere în cele trei portocale. Albul general se sparge coloristic atât la nivelul păpuşilor, cât şi la acela al actorilor manevrând la vedere, ca să zic aşa în dublu rol perpetuu, căci ei înşişi sunt costumaţi şi mascaţi în consonanţă cu psihologiile şi destinele personajelor-marionetă. În definitiv, primul contrapunct este acela cromatic, cel puţin odată cu apariţia celor trei doctori. Oricum senzaţia vizuală este una stranie (suntem într-un areal de basm, doar), fundalul lucrat în roşu, alb şi bej contribuind optim la generarea stării. Mai târziu, portocalele-lampion vor creşte pe crengi răsucite, maronii, amintind mai repede de răutăcioasa Morgana decât de plăcerea degustării numitelor citrice, subliniind greaua încercarea a decojirii fructelor spre eliberarea prinţeselor, condiţie obligatorie a vindecării lui Tartaglia.
Într-un astfel de context scenografic, logic şi consonant îmbrăcat sonor de muzica lui Zeno Apostolache Kiss, se dezvoltă momente de actorie excelente: aria cupidului ministru Leandro (Alexandru Dobrescu), reactivitatea ingenioasă a bufonului Truffaldino (Marius Stros), intervenţiile Ninettei (Erika Mihaly) şi Smeraldinei (Florenţa Vatavu). Ca să nu mai zic de super-Morgana Petronelei Rujan, cuceritoare în deplinul ei malefic. De altfel, cu o excepţie, fiecare dintre actori însufleţeşte, pe parcursul întregului spectacol, câte două sau trei personaje, la care se adaugă personajul-actor despre care vorbeam mai înainte.
Albul general al nunţii de final, când totul, cum se şi cuvine, se termină cu bine, lasă loc corului actorilor care îşi iau la revedere de la copiii împreună cu care au născut povestea prinţului Tartaglia şi a prinţeselor prinse-n portocale, ca de la fereastra unui palat umblător, gata de călătorie.
Print