Mai întâi se desenează un oval imperfect al feţei. Nasul puţin cârn, nu prea mare, nu prea mic în centru, ca punct de reper. Ochii, simetric plasaţi de-a dreapta şi de-a stânga, rotunzi, mari, expresivi. Dacă s-ar putea şi coloraţi. Gura cu buze nu prea subţiri. Dinţi albi şi perfecţi. Urechile acoperite de părul bogat care completează o figură interesantă, cu acel ceva special. Şi, neapărat, zâmbet de învingător. Şi gata. Se ia desenul, se fixează în rama oglinzii şi se studiază detaliile până când arăţi aşa. Şi eşti actorul perfect.
Doar de ar fi atât de simplu. De fapt, bine că nu e atât de simplu! Niciun desenator, oricât de priceput ar fi, niciun om de ştiinţă, oricât de învăţat, nu poate spune cum arată sau ce trebuie să facă un actor pentru a fi perfect. Nicun actor, oricât de talentat şi extraordinar ar fi fost el pe scenă nu a atins perfecţiunea. Pentru că substanţa teatrului este acel viu – ingredientul secret pe care îl amestecăm în cantităţi de noi ştiute pentru a bucura publicul. Or, viul artei actorului nu se poate descrie, nu se poate calcula, nu se poate fotografia şi posta pe Facebook. Iar a fi viu înseamnă a fi imperfect. Viaţa nu e perfectă. Iar dacă ar fi, probabil că ar deveni repede foarte plicticoasă.
Sfaturi pentru actori s-au tot dat de-a lungul istoriei. De la Bunicul Aristotel încoace, s-au scris tratate şi metode. Dar fiecare dintre aceşti magisteri a avut grijă să se pună la adăpostul unui avertisment – volumele mai subţiri sau mai groase nu sunt atceva decât propuneri; un schelet pe care fiecare în parte trebuie să adauge restul anatomiei pentru a aduce instrumentul numit propria fiinţă în stare de funcţionare şi performare. Fie că s-a numit Boileau, Diderot, Stanislavski, Brecht, Michael Chekhov, Grotowski sau Peter Brook, învăţătorul şi-a asumat doar construirea drumului. Parcurgerea lui ţine de fiecare în parte şi diferă nu doar de la om la om, ci de la secundă la secundă.
Drumul spre împlinirea artei personale este asemeni unei călătorii în jurul lumii. Pleci de acasă cu strictul necesar de bagaje, ai în minte itinerariul, eşti pregătit mental, iar apoi, pas cu pas, te adaptezi la ceea ce ţi se întâmplă. Improvizezi mult, te bazezi pe experienţă, încerci, greşeşti drumul, te întorci, acumulezi experienţă, înveţi de la localnici, îţi faci prieteni, te temi, strângi o grămadă de amintiri, iar la final, când ajungi din nou acasă, obosit, mai înţelept, mai experimentat, împlinit, mai senin, poate, cu siguranţă mai bătrân, ceea ce rămâne sunt amintirile. Pentru un actor, amintirile sunt rolurile sale – mai reuşite sau mai schematice, personajele interpretate rămân cu tine toată viaţa. Departe de a fi perfecte, dar păstrând aprinsă o lumină de veghe de viaţă pe care tu i-ai împrumutat-o preţ de câteva seri.
Actorul se poate afla pe drumul spre perfecţiune, tinzând să o atingă şi fiind conştient de pericolul ei. Iar pe acest drum echipamentul obligatoriu conține intuiţie scenică, inteligenţă, gândire alertă, sensibilitate, organicitate, multă-multă sinceritate, grijă pentru partener, un strop de vanitate, atenţie pentru spectatori, indispensabilă bucurie, creativitate, personalitate puternică, originalitate, curaj, încredere în sine, noroc la momentul oportun şi răbdare.
Cu aceste instrumente în rucsac poţi porni la drum. Cu intenţia paradoxală de a merge spre perfecţiune fără dorinţa mortală de a o atinge. Doar undeva în apropierea ei e de dorit să poposeşti. Şi nu neapărat pentru mult timp. Doar cât să îţi faci o poză pe care să o fixezi în rama oglinzii în locul portretului robot stupid.
Din fericire pentru teatru, nu există actorul perfect.
Print