Iubitor de Caragiale, personajul şi scriitorul, de „ţărişoara“ lui, de lumea lui, Dan C. Mihăilescu a adus o carte la ţanc, adică exact în Anul Caragiale, carte prezentată deja în cadrul mai multor evenimente, cel mai important fiind Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu.
„I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii“, purtând subtitlul „Despre eul din scrisori“, este ca un spectacol de teatru de la care pleci cu un ochi râzând şi cu altul plângând, un spectacol în care se dau şi criticul ce plonjează în voluptăţile biografismului, şi scriitorul histrionic şi neliniştit, care şi-a căutat pacea vremelnică, spre sfârşitul vieţii, în Berlinul disciplinat şi sigur. Redescoperim, pe de o parte, virtuţile eseului care permite orice libertate şi maturitatea cu care Dan C. Mihăilescu rămâne departe de critica aşa-zis cu metodă, şi, pe de altă parte, portretul artistului aşa cum se încheagă el în misive de toate felurile, decriptate cu atenţia îndreptată spre natura contradictorie şi contrariantă proprie lui Caragiale, omul măştilor. Studiul său, numai bun de citit pentru creatorii de teatru care se întrec în montări ambiţioase, dornice să fie iconoclaste şi să spulbere clişee de percepţie. Aceştia vor putea descoperi nu un altfel de Caragiale, ca să folosesc un clişeu, ci un portret extrem de bogat în nuanţe, în care contrariile coabitează permanent – sfidarea cu duioşia, dezamăgirea cu încântarea de sine, jovialitatea cu mizantropia etc. Un Caragiale plurivalent se dezvăluie prin vitalul document de viaţă privată care este scrisoarea. Acolo, omul se dă în spectacol, susţine Dan C. Mihăilescu, acolo se machiează dinainte de a intra în scenă, dezvăluindu-şi un fond sufletesc în care copilul senin se întâlneşte cu maturul şi cu vârstnicul sceptic.
Cercetând, în volumul publicat la Humanitas, acest eu epistolar în toate meandrele lui, eseistul se dedă plăcerii citatului şi extrage gânduri care de care mai savuroase – histrionice, dacă nu de-a dreptul ipocrite, ambigue, dacă nu de-a dreptul necinstite, sensibile, dacă nu de-a dreptul sentimentale etc. Una peste alta, trage linie şi face următoarea constatare: „Trei ingrediente esenţiale pentru eul epistolar caragialian: 1) obsesia <umilităţii extracţiunii>, pe care o împărtăşea cu Delavrancea, condiţia socială care l-a ţinut departe de bone, <cacao> şi studii universitare, 2) mândria statutului de mărunt (umil) comediant, a autodidactului şcolit pe deplin la <şcoala vieţii>, plus 3) tainicul elan răzbunător al celui de prea multe ori ofensat, fluierat, minimalizat, frustrat de lumea celor hărăziţi cu <nazalele pariziene>.“
Dan C. Mihăilescu face o operă de reconstituire în dulcele stil clasic. Ni-l arată pe Caragiale aşezat la masa de scris, ne invită să ni-l închipuim în toată gama aiuritoare de stări care l-au traversat în diverse momente ale existenţei lui tulburate, în care a încercat ipostaze pentru care i-ar fi trebuit mai multe vieţi, atât în sfera privată, cât şi în cea publică. Vedem astfel un scriitor renegat şi criticat, tânjind după recunoaştere unanimă şi recurgând adesea la falsa modestie, un om politic duplicitar, care îşi caută un locşor căldicel şi varii stipendii eliberatoare, un gazetar cu un deranjant simţ critic, care vede gunoiul, dar şi superbia lui în duh balcanic, un amorez înflăcărat, un familist cu defecte, un causeur cuceritor, cum nu va mai fi altul etc. Recitindu-i scrisorile, eseistul scoate la lumină un personaj ce face casă bună cu scriitorul Caragiale, coerent cu sine în contradicţiile lui: „Nu-ţi ajung ochii şi mâinile să aduni citate din constelaţia savoir-vivre, a generozităţii, disponibilităţii colocviale, amenităţii comprehensive, dincolo, fireşte, de faptul că acestea convieţuiesc reciproc stimulativ cu ironia, accesele colerice, compensator-răzbunătoare, acidul care forfoteşte drăceşte în preajma oricărei dovezi de prostie, demagogie ş.a.m.d. Aliajul de sociabilitate şi mizantropie, subtextele adeseori ironice, parodice, autopersiflante cu care sunt sistematic dublate puseurile sentimentale şi elanurile melodramatice nu sunt decât armele bunei relativizări prin care spiritul liber simte instinctiv nevoia fisurării oricărui soclu ce ameninţă să-ngheţe între absolutism. Din unghiul acestei permanente relativizări, Caragiale se dovedeşte un (sceptic) postmodern avant la lettre. Şarjele, picanteria, violenţele de limbaj, versatilitatea, aluzivul, verdictele postulative şi fervoarea deghizamentelor derutante sunt menite să mascheze, adică să deturneze carnavalesc atenţia de la fondul real al sentimentelor, convingerilor, raţionamentelor, argumentaţiei. Un fond sufletesc deloc ferit de patetism, de trepidaţii, sentimentale, de senzualism, inclusiv cu trăiri lacrimogene şi reacţii isterice.“