Portretul artistului la 80 de ani: Victor Rebengiuc

Cine trece des prin Cișmigiu sau prin împrejurimile lui se poate intersecta cu el. Un domn înalt, impozant, de ceva vreme cu mustață, cu un pas nici prea vioi, nici prea încet, ci echilibrat, așa cum îi place omului pentru care echilibrul este totul, după cum mărturisește în interviurile din ultimii ani. Este zâmbitor și are adesea o urmă de ironie sănătoasă pe chip sau doar ți se pare că are. Îl cheamă Victor Rebengiuc, locuiește în zonă, este un actor iubit, apreciat și recunoscut de toată lumea, și de colegii de breaslă, și de aproape oricine din țara asta. Un domn pe care până acum câțiva ani îl vedeai cu ziarul la braț. Acum nu mai știu, plus că domnul se joacă pe Facebook și nu se dă în lături nici de la alte mijloace de comunicare, printre care messengerul. Un domn care nu vorbește mult, nu emite teorii pe ton grav, nu dă sfaturi de la înălțimea specialistului suprem. Un domn lipsit de cabotinism în roluri și în aparițiile publice, un artist sincer și frumos ca o dimineață cu soare.

Viața lui, alcătuită acum din 80 de ani, a început într-o familie bucureșteană care căuta întotdeauna să închirieze o casă mai ieftină, a continuat printre bombardamentele din 1944 și apoi, mai departe, mai departe, mai departe, a ajuns la echilibrul spiritului superior, pentru care succesul este doar un cuvânt ce te păcălește. Dacă citești interviurile lui și-i urmărești intervențiile publice, îți dai seama că actorul/ omul Victor Rebengiuc trăiește într-o eternă dimineață. La tinerețe, povestea Borges, îmi plăceau nespus înserarea și noaptea. La bătrânețe, am început să simt că nimic nu se compară cu frumusețea dimineții. Dimineața, Victor Rebengiuc este un om ce se bucură de deliciile anonimatului: face cumpărături, gătește, citește… Seara, Victor Rebengiuc este altcineva. Cine? Regele Lear, Serebreakov, Conu Leonida, Șabelski, vreun Karamazov, Claudius, Astrov sau cine mai știe cine. Seara, Victor Rebengiuc joacă teatru. Este personaj, nu actor și asta, pentru că, după cum spune, caută întotdeauna adevărul.

Ce poți scrie despre el de la distanță, după ce l-ai văzut ani întregi pe scenă și în filme? E greu și ingrat să scrii despre un artist iubit de toți: de toți apropiații, de toți artiștii, de toți criticii, de toți spectatorii. Lui Victor Rebengiuc îi displac discursurile sforăitoare și morga, căci el este, înainte de toate, un iubitor al firescului. Ceea ce se vede foarte clar și când e pe scenă. Iar firescul înseamnă echilibru și rigoare, două valori la care se raportează mereu când vorbește despre sine. Lui Victor Rebengiuc îi displac superficialitatea cu ștaif, demagogia, impostura de orice fel, celebritatea în sensul românesc al cuvântului, lauda de sine și lenea. Lui Victor Rebengiuc, mai temperamental decât se vede din exterior, spun cei din interiorul teatrului, îi displac murdăria de orice fel, mitul artistului damnat, mistuit de identificarea cu personajul, goana după avere etc. etc. etc.

Dar ce îi place lui Victor Rebengiuc? Îți dai seama ușor dacă l-ai văzut și l-ai atudiat atent la teatru ori în vreun film, dacă i-ai citit/ ascultat interviurile sau mărturisirile cuprinse în frumosul volum Victor Rebengiuc. Omul și actorul, semnat de Simona Chițan și Mihaela Michailov. Îi plac adevărul, Dostoievski, România, să vadă colegi tineri și talentați jucând, să-i încurajeze, să se lupte pentru ca ei să capete o șansă, așa cum a făcut când a condus ATF, alternativa căreia i se spune teatru independent, să le dea peste nas oamenilor de televiziune care fac pe iubitorii de artă, să ia peste picior politicienii, să joace în filme ale regizorilor din noul val, avântul noului val, să cumpere tablouri, să gătească, acasă ori în Vama Veche, în curtea casei unei prietene,  rigoarea regizorilor de altădată, orice lucru bine făcut, oamenii care nu se dau bătuți etc. etc. etc.

Trasând liniile unui portret de la distanță, n-ai cum să eviți tautologia sau redundanța. Îți lipsește puterea de cuprindere ce te-ar ajuta să sintetizezi în câteva cuvinte câteva zeci de ani de teatru și film, de bucurie, rezistență, muncă, toleranță. Îl revezi în gând, fugitiv, în Ivanov, jucându-se cu o vervă molipsitoare, sau în mai recentul Conu’ Leonida față cu reacțiunea, ca să amintesc de cele mai recente, în copleșitorul rol din Medalia de onoare, în Niki Ardelean, colonel în rezervă și, bineînțeles, în Moromeții, Pădurea spânzuraților și De ce trag clopotele, Mitică?. Îl știi, îl recunoști, deși este mereu altfel. Citești despre turneele lui, despre întâlnirile lui, pe care le evocă modest, având grijă să-și minimalizeze meritele. N-are nicio legătură cu actorul care se învăluie într-o aură de mister, nu-și arogă nici postura intelectualului mizantrop, nici pe cea a artistului inspirat de o forță mai presus de el, care oficiază o ceremonie la care au acces numai inițiații. Își asumă o normalitate care este și a noastră.

Destinul lui este povestea de succes banalizată în atâtea filme de duzină, povestea unui copil sărac, ce a ajuns celebru, o poveste de care ziarele sunt avide și ceva mai mult, infinit mai mult. Lipsit de încrâncenare, artistul Victor Rebengiuc nu este un alergător de cursă lungă, ci un învingător de cursă lungă, mai presus de clasamente, coterii, mișcări artistice. Este exact așa cum îl descria Andrei Pleșu într-un articol publicat acum aproape zece ani în Dilema Veche: „Victor Rebengiuc poate juca strălucit orice rol, pentru că nu joacă niciodată rolul ˂artistului˃. Singurul ˂semnal˃ al angajării sale specifice e, poate, cristalinitatea inconfundabilă a rostirii, dicţia tranşantă, atenţia înnăscută faţă de limpezimea emisiei vocale şi a mesajului. Şi nu e vorba de afectarea obişnuită a scenei, de grija pedantă, artificială, pentru efectul sonor, pentru impostaţia virilă a vocii. E vorba de respectul pentru text, pentru interlocutor şi pentru limbă. Talentul lui Victor Rebengiuc decurge, înainte de toate, dintr-un anumit cult pentru adevăr (un adevăr care nu ţine de metafizică, ci de cuviinţă) şi dintr-o rarisimă înzestrare pentru firesc. Miracolul e că, fiind mereu el însuşi, acelaşi în film sau în teatru ca şi în viaţa zilnică, Rebengiuc reuşeşte să nu se repete niciodată, adică să fie, în fiecare personaj, altfel, şi anume fidel personajului. Cu alte cuvinte, performanţa e întotdeauna previzibilă (şi, de aceea, garantată), în vreme ce stilul e mereu proaspăt, nou, plin de surpriză. De aceea, nu te poţi sătura, ca spectator, de Victor Rebengiuc, nu-i poţi anticipa soluţiile. Asta nu înseamnă că e vreodată ˂căutat˃, ingenios de dragul originalităţii, histrionic. Pare să facă totul simplu, fără efort, fără obsesia vanitoasă a succesului. E excepţional pentru că nu cultivă excepţionalismul, pompa ˂creatoare˃, chinul retoric. Nu are aura glamoroasă a vedetei, superstiţia cearcănului excedat de povara vocaţiei, uşoara absenţă a geniului dezadaptat. E ca toată lumea. Ceea ce e din ce în ce mai rar…

Refuzul instinctiv al ˂înrolării˃ convenţionale face ca Victor Rebengiuc să fie, la ora actuală, un soi de ˂instrument˃ universal. E bun şi pe scenă şi pe ecran, e bun şi în dramă şi în comedie, e bun şi pentru generaţiile mai coapte şi pentru cele mai fragede. De la o vreme, constat cu satisfacţie că o sumedenie de regizori tineri şi foarte tineri apelează la el pentru lucrările proprii. Fenomenul e semnificativ de ambele părţi. E impresionant şi că tinerii îl aleg, şi că el acceptă. Înseamnă că noii veniţi simt lipsa de morgă, disponibilitatea, cordialitatea superioară a unui actor cu care se poate lucra profitabil. Şi înseamnă, de asemenea, că Victor Rebengiuc nu vrea şi nu poate să încremenească într-o reuşită datată, de generaţie. Nu e ˂şaizecist˃, ˂optzecist˃ sau ˂nouăzecist˃. E bun. E foarte bun. Cu oameni ca el, cultura trece dincolo de clasamente belfereşti şi dincolo de calendare“.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.