Ce se mai știe astăzi despre teatrolog? Că a încercat să intre la actorie, dar nu a reușit, prin urmare e un frustrat. Că e legat de mâini și de picioare de teorie și n-are nimic de-a face cu practica teatrală, oricare ar fi ea. Nu se știe exact cu ce se ocupă, ce studiază, care e menirea lui, așa că trece ușor în categoria misterelor. Teatrologul însuși, precum și cuvântul în sine, stau sub semnul unor mituri, destul de naive, însă ușor de verificat în realitate. De câte ori n-ai auzit replicile „Ce e aia teatrologie?”, „Dar voi ce faceți acolo? Citiți toată ziua?”, „Când o să termini facultatea, ce meserie o să ai? Ce ești tu, de fapt?”. Și nu doar de la părinți, ci de la colegii de la celelalte departamente.
Nimeni nu știe cu adevărat ce mai înseamnă să fii teatrolog în ziua de astăzi. Nici măcar el însuși. Dicționarul explicativ al limbii române îți spune simplu – „specialist în problemele teoretice ale teatrului”; o definiție seacă, ce nu dezvăluie nici măcar un sfert din răspuns. Absolventul de teatrologie este organizator de evenimente (de toate soiurile), funcționar îngropat în hârtii, om bun la toate și mai puțin manager sau jurnalist cultural, și, cel mai puțin din toate, teatrolog. Nu pentru că nu și-ar dori, ci pentru că nu are unde. Iar la admitere, singurii care-ți spun că ai șanse minime să reușești ceva mai mult sunt părinții tăi. Odată intrat în facultate, pentru viitorul „teatrolog” începe o lungă și dureroasă luptă în care se străduiește să afle cine este și care e rostul lui în teatru. E un drum inițiatic pe care foarte puțini îl duc la capăt; e o cursă care nu se termină niciodată.
Scriem și vorbim mult despre problema tinerilor actori pentru care nu există locuri de muncă. Însă în fiecare an termină un număr deloc neglijabil de teatrologi, scenografi, coregrafi, păpușari etc. Și mulți dintre ei nu-și vor practica meseria. Mulți se pierd. Din fiecare generație poate rămâne unul, cu puțin noroc doi, de care vei auzi mai târziu. Oricât de mult ar fi criticat nivelul lor intelectual și standardele care scad din ce în ce mai mult, adevărul este că nu există interes pentru ei. Or, cineva tratat cu dezinteres pentru mult timp, va deveni la rândul lui dezinteresat. La fel cum cineva competent, dacă nu va primi nicio șansă reală, la un moment dat va renunța să mai trăiască de azi pe mâine.
Lipsa șansei reale, lipsa unei promisiuni sau măcar speranțe că vei practica ce înveți, face ca la profilurile teoretice în materie de teatru să nu fie mare înghesuială. Nu e concurență pentru că nu există nicio miză. Chiar și absolvenții renunță, poate nu din prima, dar după câțiva ani de încercări, se dau bătuți și rămân doar cu pasiunea și nostalgia teatrului, a acelui „dacă”. Ce fac teatrologii care ar fi putut schimba ceva, care ar fi adus o plusvaloare? Pleacă în străinătate, cu speranța că acolo își vor clădi în timp un drum și vor fi recunoscuți. Predau diverse lucruri în școli sau grădinițe. Sunt corporatiști. Lucrează în domeniul publicității sau ca PR în instituții care nu au de-a face cu teatrul. Deși, ironic, noi avem nevoie de PR-iști! Tabloul e dezolant. Câți absolvenți de teatrologie sunt într-adevăr manageri culturali? Sau jurnaliști? Un număr infim. Absolvim facultăți pentru care nu există o cerere reală. Denumirile sunt frumoase, îți fură mințile, te fascinează și le dăruiești trei sau cinci ani din viața ta. Și apoi, nimic.
Abia anul trecut, la Gala Hop, a apărut prima încercare de comunicare benefică, constructivă și productivă între teatrologi și colegii lor. Semn că nu e ușor, dar se poate. Așa aflăm și care sunt teoreticienii teatrului nostru, cei care vor scrie istoria pe care artiștii o creează pe scenă.
Dincolo de mituri – ce e teatrologul? Un alergător de cursă lungă. Rezistă chiar și în cele mai vitrege condiții. Se zbate. Uneori reușește, alteori nu. Și nu, nu este un element dispensabil teatrului, din contră!
Print